Neîncrederea în suveranitatea populară sau parlamentară a intrat în ADN-ul politicii europene postbelice, iar aceasta duce acum la mişcările populiste şi anti-sistem, scrie Jan-Werner Muller, profesor la Princeton. Mai jos, o sinteză a unui amplu fragment din viitorul său volum „What is populism?”, publicat de worldpoliticsreview.com.
Imaginea Europei politice după criza financiară şi cea a migraţiei este mai complexă decât cea a ascensiunii populismului de dreapta şi a celui de stânga. Doar unele din forţele politice de stânga din Europa sunt cu adevarat populiste – principala lor realizare a fost aceea de a oferi o alternativa la partidele social-democrate tradiţionale care au fost discreditate de asocierea lor cu A Treia Cale, cea a lui Tony Blair şi Gerhard Schroeder, care îmbină ideile stângii cu reformele şi globalizarea specifice dreptei. În schimb, populismul de dreapta ameninţă cu adevarat democraţiile europene.
În Europa a devenit o obşinuinţă ca lumea să deplângă golirea democraţiei de orice substanţă. În urmă cu peste zece ani, sociologul britanic Colin Crouch a lansat conceptul de “post-democraţie”, iar colegul său german Wolfgang Streek a vorbit ceva mai recent de “democraţiile de faţadă”. Noţiunea de post-democraţie a prins in Europa şi a fost folosită pentru a descrie sistemul în care maşinăria democraţiei (alegerile, transferul de putere) funcţionează, însă inima şi sufletul democraţiei au murit de mult. Ambii sociologi au dat vina pe elitele financiare şi pe cămaşa de forţă numită Uniunea Europeană (în special zona euro) pentru golirea de substanţă a democraţiei. Post-democraţia este pusă în teoria lor în contrast cu vârsta de aur a suveranităţii populare în Europa.
Nu exista însă, poate cu exceptia Marii Britanii, au vârstă de aur a suveranităţii populare în Europa, susţine Muller. Întregul construct politic şi instituţional postbelic din Europa a plecat tocmai de la ideea evitării catastrofelor la care a condus suveranitatea populară. Liderii politici din vestul Europei au încercat să creeze o ordine care să împiedice revenirea la totalitarism. Iar pentru asta au apelat la fragmentarea puterii politice, la crearea unei mulţimi de instituţii şi au oferit putere unor instituţii nealese democratic – curţile constitutionale spre exemplu. Totul plecând de la ideea că nu poţi avea încredere intr-un popor care i-a adus la putere pe fascişti sau a colaborat cu ocupanţii fascişti.
Aceeaşi teamă a stat şi la baza modului în care a fost privită suveranitatea parlamentară. Până la urmă, parlamentul i-a oferit puterea lui Adolf Hitler sau lui Philippe Petain. Prin urmare, neîncrederea în suveranitatea populară sau parlamentara a intrat in ADN-ul politicii europene postbelice. Şi aceeaşi cale a fost urmată mai târziu de ţările care au iesit de sub regimuri dictatoriale – statele din Europa Centrală şi de Est au adoptat modelul curţii constituţionale din Germania “(Polonia, Ungaria) sau din Italia (România).
Peste această evoluţie se adaugă constrângerile supranaţionale impuse de Conventia Europeană a Drepturilor Omului şi de Consiliul Europei şi în special cele impuse de Comunitatea Economică Europeană. Fie că vorbim despre statele fondatoare sau despre cele care au aderat după anii 1990, liderii naţionali au făcut precum Ulise în faţa sirenelor – şi-au legat mainile şi au făcut la fel şi cu mâinile succesorilor lor, pentru a nu mai fi tentaţi de deriva autoritară.
Ce face ca un partid sa fie populist
Deseori, populismul este echivalat cu retorica anti-sistem. Alteori populismul este echivalat cu propuneri politice iresponsabile şi în acest caz devine sinonim cu demagogia. În toate aceste situaţii, populismul este un atribut atât al stângii, cât şi al dreptei politice. Pentru a evita confuziile, populiştii pretind că nu reprezintă o parte a populaţiei şi nici 99% din populaţie, ci 100%. Este motivul pentru care populiştii sunt un pericol pentru democraţie.
Dar tehnocraţia care începe să domine Uniunea Europeana este un pericol similar. “Liberalii se tem de democraţiile populate de tot mai multi cetăţeni neliberali, în timp ce democraţii se tem de “tehnocraţia liberală”, care nu respinge inputul popular în politica. Scenariul de coşmar al liberalilor este mobilizarea maselor în sprijinul unor politici iresponsabile. Scenariul de coşmar al democraţilor este că politica va fi înlocuită de o administrare a statului şi a economiei de către elite”.
Populismul şi tehnocraţia se asemănă însă. Populiştii consideră că există o singură voinţă populară care trebuie împlinită, iar tehnocraţii consideră că există o singură politica raţională ce trebuie aplicată. În ambele cazuri dispare necesitatea oricărei dezbateri în societatea civila sau în parlament. Cei care nu sunt de acord cu populiştii sunt consideraţi aliaţi ai elitelor corupte, iar cei care nu sunt de acord cu tehnocraţii sunt etichetaţi drept iraţionali.
În ultimii ani, populismul şi tehnocraţia au făcut şi schimb de atribute. Tehnocraţii germani au ajuns să adopte un discurs moralizator, spunându-le grecilor că trebuie să plătească pentru “păcatul” lacomiei. În egală măsură, populişti precum Silvio Berlusconi au adoptat o viziune orientată spre afaceri. Populismul şi tehnocraţia se alimentează reciproc. Cu cât tehnocraţia de la Bruxelles susţine că nu există alternativă la politică la auteritate, cu atât mai multa susţinere capătă curentele populiste care susţin că “oamenii trebuie lăsaţi să decida”. Implicit, cu cât populiştii vor putea mobiliza mai mult electorat împotriva unor acorduri încheiate de guverne alese democratic, cu atât tehnocraţii vor avea motive să susţină ca anumite decizii nu mai trebuie dezbătute în mod public.
Partidele tradiţionale reacţionează însă doar la ascensiunea populismului, nu şi a tehnocraţiei. Acest lucru nu face decât să alimenteze formaţiunile populiste. Coalizarea partidelor flamande impotriva partidului Vlaams Belang sau a partidelor franceze împotriva Frontului Naţional la alegerile prezidenţiale din 2002 au oferit populiştilor argumente pentru a demonstra ca partidele tradiţionale sunt toate la fel, sunt “partidele sistemului”, un “cartel” al politicienilor care vor să ignore poporul.
O serie de teoreticieni ai mişcării de stânga au susţinut că raspunsul potrivit la ascensiunea populismului de dreapta nu este în niciun caz coalizarea stângii cu dreapta tradiţionala, în apărarea democraţiei liberale. Crearea unui neoliberalism cu faţă umană a fost o greşeală fatală pentru stânga europeană. Până la urma, în acest fel s-a ajuns ca partidele social-democrate să fie cele care aplică cele mai dure reforme neoliberale (cazul Germaniei şi acum al Franţei). Ceea ce-i rămâne electoratului partidelor tradiţionale este să aleagă între “Pepsi şi Coca-Cola”. Şi în acest fel populiştii de dreapta pot începe să atragă electoratul nemulţumit al stângii tradiţionale, aşa cum s-a întâmplat cu electoratul socialist din Franta şi cu cel social-democrat din Austria.
Răspunsul corect al stângii este crearea populismului de stânga, o idee lansată de unul dintre ideologii regimului Kirchner din Argentina. Este baza teoretică pe care au apărut Syriza în Grecia şi Podemos în Spania. Porinid de la teoria din Argentina, partidul spaniol Podemos s-a identificat ca opoziţie la “regimul din 1978”, la regimul post-Franco. Ascensiunea Syriza şi a Podemos nu ar fi fost însă posibilă fără corupţia şi incompetenţa care au discreditat partidele tradiţionale Grecia şi Spania. La fel şi în cazul ascensiunii Mişcării de Cinci Stele din Italia. Astfel au luat nastere forţe politice puternice pornind de la simple dezbateri televizate (cazul Podemos) sau de la un blog satiric (cazul Mişcării de Cinci Stele).
Toate aceste mişcări au fost demonizate şi s-a spus că sunt rezultatul unei crize a reprezentativităţii. Însă realitatea guvernării, cel puţin în cazul Syriza, a arătat că aceste partide considerate populiste pot face diferenţa între demagogie şi responsabilitate. Marea problemă nu ţine de populism, ci de democraţia promovată în UE, care nu este nimic mai mult decât un exerciţiu de PR. Câtă vreme această realitate nu se va schimba, Europa va fi terenul fertil al mişcărilor populiste de stânga şi dreapta deopotrivă.
