Tocmai a apărut în librăriile noastre o carte importantă care lămureşte, prin logica modală, multe lucruri mult preocupante (Andrei Vieru, Elogiul frontierelor, Humanitas, 2021). De pildă, lămureşte faptul că o situaţie totalitară e atunci când ceea ce e permis (nu e interzis) e şi obligatoriu, iar una democratică e atunci când ceea nu e interzis (e permis) este facultativ.
Chiar acum însă, o situaţie ce ţine de logica sănătăţii publice determină decizii de tipul „ceea ce e în mod normal facultativ trebuie făcut să fie în mod excepţional obligatoriu”.
Asta e o ierarhizare nici permisă, nici interzisă în domeniul drepturilor. Nu e prevăzută în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1789. Ea, ierarhizarea, ar fi apărut dacă, în 1795, ar fi fost adoptată Declaraţia universală a obligaţiilor omului, ceea ce nu s-a reuşit.
Am găsit consens în materie de drepturi, dar n-am mai reuşit consensul când a venit rândul obligaţiilor să fie formalizate. În acest fel, epoca politic-morală a modernităţii a rămas fără frontiere. Dacă am fi avut descrieri ale locurilor în care drepturile se învecinează cu obligaţiile, aceste frontiere ar fi fost clar marcate.
Lipsa formalizării acestor vămi între contrarii învecinate a făcut ca în ultimele două secole libertatea (care numai la frontieră se defineşte) să fie adesea licenţă (abuz adică), iar universalitatea drepturilor să devină problematică.
Acum, iată că realitatea cea reală pune în joc o situaţie de vecinătate conflictuală între drepturi şi obligaţii: pandemia. Imaginaţia noastră prevăzuse că o astfel de situaţie excepţională ar putea fi războiul civil, pentru evitarea căruia au fost gândite mecanisme de trecere într-o stare de urgenţă cu drepturi diminuate.
Azi, interpretările noastre intră în conflict de îndată ce vrem să justificăm trecerea într-o stare de urgenţă din cauza pandemiei. Drepturile de format economic nu vor ceda în faţa acestor justificări. Drepturile de format social se vor revolta. Soluţia? Trecem în stare de urgenţă fără să o mai declarăm şi ajungem în faţa justiţiei, care restabileşte (ori nu) echilibrele pe care le-am definit ca fiind libertatea.
Rezultatul? Creşterea gradului de dezordine, labilitatea graniţelor dintre totalitar şi democratic.
Arbitrii obiectivi ai stărilor de conflict nu mai pot fi curţile constituţionale, care judecă sub constrângerile date de drepturile omului aşa cum au fost ele formalizate în textele constituţionale.
Ne aflăm într-o stare constituantă, adică acel fel de vid al legii care cere o nouă constituţionalizare a echilibrelor. După opinia multora, ar trebui să ne întoarcem în 1795 şi să finalizăm Declaraţia universală a obligaţiilor omului.
În fapt, ce a fost primordialul „Să nu ucizi”? O obligaţie sau un drept? Azi e clar că acest hotar funcţionează ca un drept. Îţi este garantat chiar şi dreptul de a nu purta armă în cadrul armatei dacă aşa cer convingerile tale religioase. Fiecare drept poartă în raniţa sa şi o obligaţie. Ai dreptul la viaţă, adică ai şi obligaţia de a nu pune viaţa în pericol.
Excelenta intrebare!