Sincer să fiu, cred că Next Generation poate să o rupă definitiv cu Marile Adevăruri. Cred sincer ca pe undeva Next Generation are dreptul dar şi misiunea de a fractura Înţelesul. Lumea de Hârtie se prăbuşeşte şi odată cu ea ideile învechite despre arta războiului, despre domeniile persuasiunii, despre ierarhii şi ierarhizare.
Noi romanii nu am avut sau nu ne-am construit şansa de a construi un ZID de câteva mii de kilometri. Trăim solar, într-o naivitate haioasă pe care o clădim şi o rcladim în diverse forme, fie ele anecdotice, fie ele tragice. Poate că ne putem asuma însă un RISC în Istorie. Uneori, Marea Istorie începe brusc de la momentul To în care un om priveşte o fotografie. O anume fotografie. Ficţiunea din corporalitatea fotografiei este clikul sau declikul.
Şi omul devine din oarecare, personaj istoric. Întrebarea este, pentru poporul român: care anume fotografie poate fi clikul istoric? Putem intui unde se afla acea fotografie? Să fie o fotografie cu execuţia lui Antonescu? Să fie o fotografie cu regele Carol I? Să fie un dagherotip din universul Lipscanilor? Să fie o poză cu Ecaterina din colţ, de la berărie?
Sau o fotografie cu… George Simion, cu Iohannis, cu Cioloș, cu Macron, cu Putin, Cu Zelensky, cu Napoleon, cu Vaclav Havel, cu Marx, cu Engels? Eu nu sunt postmodern pentru că ar fi oarecum neruşinat să mă cred postmodern de vreme ce noi, românii, am ratat postmodernismul ca stare. Nu are legătură cu noi. Şi nu spun ăsta cumva ca Barth ar putea să ne fie străin. Ne este dar nu într-atât. Noi românii nu ieşim nici din Modernitate şi nici din Postmodernitate. Am trăit într-o enclavă temporală, într-o FOTOGRAFIE.
Sigur, această fotografie nu este limita noastră absolută pentru că nu există limite absolute. Aici Liiceanu se păcălește nasol de tot. La fel și marțienii de pe Planeta Marte. Iar ai noștri? Să facă o poză la canal, oh da! Întâi au lărgit canalul. Așa le-a venit. S-au adunat cu mic cu mare din Balta Albă, din Ferentari, din Cotroceni, de pe Magheru și de pe Calea Moșilor, din Gara de Nord. Erau așa de inimoși că m-am speriat. Sigur că mi-am făcut de lucru printre ei.
I-am întrebat ce și cum, mai ales dacă nu le este frică. Nu le era, de ce să le fie? Jandarmii stăteau așa, pe margine, la fel polițiștii de la Circulație, de la Interne, și tipii ăia fioroși de la Poliția Militară. NATO a fost informat, vezi bine. Moscova stătea cu ochii pe noi. America, la fel. Am luat și eu un târnăcop și am început să sap voinicește. Tata a lucrat așa la Canal, prin 56’. La fel unchiul Nicu, vecinul Popovici și pictorul de peste drum, Lambru. Primarul Capitalei a chemat presa, partidele politice, niște rude de-ale lui din Ankara, niște mardeiași. Nu i-a mers.
Juma’ de țară s-a strâns în București să sape la Canalul Dâmbovița-Dunăre-Marea Neagră. Au venit și niște poeți și niște chitariști, un bard popular, un antrenor de fotbal, un cavalerist, un actor de teatru să facă niște chestii pe-acolo. Unii s-au pozat cu smartphonul. S-au holbat la noi niște sateliți, Președintele României a vrut să strângă niște capital electoral, s-a pozat și el cu o lopată, au răsărit nu știu de unde niște școlari și niște chelnerițe, un romancier, un pompier, un pierde-vară. Ne-am hotărât să inaugurăm canalul cât mai repede, să urce vapoarele de pe Oceanul Atlantic până la Casa Poporului și până la Unirea, colț cu Hanul lui Manuc.
Au tras la mal niște crucișătoare americane, un pachebot olandez, o caravelă englezească. Ne-am trezit pe cap și cu un submarin nuclear rusesc, cu niște veliere din China, cu o gondolă din Veneția și cu un pescador din Brazilia. Pe urmă, mai toată suflarea românească a șters-o într-o croazieră în Pacific. Așa că la alegerile prezidențiale au venit să voteze cinci milioane de franțuji, trei milioane de greci, patru milioane de poloni, șase milioane de spanioli, zece milioane de americani, unsprezece milioane de mexicani și încă vreo….
