Nu cred că aş putea lămuri pledoaria lui Traian Băsescu pentru proiectul Roşia Montană. Atitudinea sa îl defineşte. Seamănă trăsnitor cu cea avută în cazul afacerilor cu energie când i-a incriminat pe „băieţii deştepţi” până când ai săi au preluat controlul. Nu despre asta este vorba, chit că scandalul cu aurul tot de la o asemenea atitudine a plecat. În întâlnirea cu Eugen David, cel care îşi apără locul său de pe muntele aurifer, întrebat unde sunt cele 130 de tone de aur, rezultate ca lipsă din socoteala moţului înfuriat, Traian Băsescu a răspuns simplu:
– Le-am vândut ca să plătim salariile şi pensiile!
Şoc total, ca să nu zic paralizant! De luni de zile, dacă nu chiar de un an, se discută de dispariţia aurului României din rezerva BNR. Cam tot de atunci circulă zvonul (sau bancul) că în seifurile BNR unde ar fi trebuit să fie rezerva de aur a ţării se află vinul lui Mugur Isărescu. Pentru a risipi un asemenea zvon, BNR chiar a invitat câţiva ziarişti să dea o geană prin BNR şi prin camerele blindate ale tezaurului. Nu prea ştim ce au văzut aceştia. Publicitate sau aurul din rezerva Băncii Naţionale a României? Cert este că discuţiile au continuat, inclusiv cele privitoare la banii pierduţi de România în speculaţiile bancare efectuate de echipa de „jucători” pe burse a BNR. Mulţi s-au întrebat cât a pierdut România din ce a jucat această echipă pe bursele străine în momentul prăbuşirii din SUA şi dacă BNR a depus ceva bani şi pe mâna lui Bernard Madoff, aşa cum a depus, mai târziu, o parte din banii împrumutaţi de la FMI la Federal Reserve. Mai mult, apropierea inexplicabilă dintre Mugur Isărescu şi Traian Băsescu a generat şi ea speculaţii şi supoziţii. Or, pe un asemenea fond, afirmaţia lui Traian Băsescu (măcar pentru câteva ore) a sunat ca o depoziţie în instanţă sau ca o confirmare a unei afaceri deja cunoscute. Infirmarea venită de la BNR şi de la chinuita portavoce a preşedintelui nu a lămurit lucrurile. Preşedintele nu a clacat la o părere la care n-ar fi fost „politically correct”. A spus o enormitate la o întrebare concretă, simplă, referenţială. E vorba despre o cantitate de aur din rezerva statului român. Cum să facă o asemenea greşeală? Şi dacă răspunsul a fost eronat, cum să deţină el o asemenea informaţie greşită? Ce fel de preşedinte al României avem? Unul îngrijorat de ce bani sunt necesari Guvernului (nu Preşedinţiei!) de plătit în perioada următoare (după cum a spus mai ieri-alaltăieri la poarta Cotrocenilor). Sau unul care nu ştie mare lucru de soarta unor zeci de tone de aur? Putem zice că Traian Băsescu a glumit? Nu! Poate că i-a patinat gândul ca să justifice proiectul cu canadienii într-un mod credibil. Totuşi, în discuţia aceea nu prea arăta nici afumat, nici pus pe şotii. De altfel, nu prea văd ce glume ar fi putut face preşedintele cu un grup de moţi furioşi, puşi să-i ceară socoteală de cedarea Roşiei Montane şi de dispariţia a 130 de tone de aur.
Dacă Traian Băsescu n-a minţit, lucrurile nu se schimbă radical. Nu avem un preşedinte care să fi ascuns detalii despre rezerva de aur a României, ci unul care vorbeşte în dodii. Care este diferenţa? Adică răspunde ca zarul, în funcţie de cum îi cade lui pe scoarţa cerebrală. Ca la întrebarea aceea la care a replicat cu „poate eram sub influenţa alcoolului”. Sigur, în dialogul cu Eugen David, Traian Băsescu nu era „afumat”. Şi, cu toate acestea, a spus o enormitate. Nu o minciună, o enormitate! Traian Băsescu minte cu viteza fulgerului. Este şi acesta un lucru îndeobşte cunoscut. Acum avem dovada că el pierde şi firul gândurilor logice. Adică s-ar putea să ne trezim şi cu propoziţii şi mai „halucinante”. Acuzaţia de lene la adresa românilor a fost şi ea una pe aproape. Şi, cu toate acestea, nu ne-am lămurit pe deplin. Tot într-o mare dilemă rămânem.
Avem un preşedinte care ne ascunde situaţia aurului sau unul care bate câmpii?
