Are şi ura memoria ei

Prea puţin capabil de ură, mi-am dat seama că îmi lipseşte rotiţa care m-ar putea ajuta să înţeleg mai bine ura antipesedistă din societate. Înşişi promotorii acestui curent de ură nu îl justifică îndeajuns de lucid. Ei pun accentul pe mineriade şi pe corupţie. Dar acolo nu sunt rădăcini pentru un val de ură atât de persistent şi foarte uşor de manipulat. Rădăcinile a ceea ce cu adevărat merită persistenţă sunt înfipte în adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 şi, mai ales, în ascunderea acelui adevăr prin voinţa FSN.

O armată străină, fără uniforme, era prezentă şi se deplasa pe teritoriul ţării. Regulamentele militare (şi cele de atunci, şi cele de azi) definesc ca invazie o asemenea situaţie. Rămânerea îndelungată a acelei armate pe teritoriul ţării (şi era încă aici în octombrie 1990) este definită, legal, drept ocupaţie. Iar colaborarea unor forţe politice (fesenismul, în principal) cu ocupantul are o definiţie clară: trădare.

Abia după recunoaşterea acestor adevăruri (niciodată admise de fesenişti), poate începe o discuţie despre necesitatea ori non-necesitatea acestei trădări. Dar urmaşii organizaţionali ai feseniştilor (care azi poartă sigla PSD) nu au chef să deschidă discuţia aceasta nici după ce au trecut, iată, trei decenii de la acele evenimente, care au însămânţat noul curs al istoriei noastre cu un păcat originar în toată regula.

Da, această fugă de asumare a celor ce s-au întâmplat la origini, da, această persistentă frică de adevărul originar al fesenismului, da, iată că face să persiste şi ura unei părţi a societăţii noastre faţă de urmaşii FSN.

Sub comunism, această ură (mocnită atunci, neaţâţată de profesionişti ai aţâtării) avea ca rădăcină alegerile din 1946, când comuniştii, având guvernarea, au inversat rezultatul de la urne. Aşa ceva nu poate fi îmbrăţişat cu dorinţa de a uita şi de a ierta. Aşa ceva are a face istoria de sub istorie.

La fel, acum, după diversiunile din decembrie 1989, care au ocultat o lovitură militară de stat, asistată de o armată de invazie, memoria noastră istorică nu zace la pat. Nu se dă muribundă. S-a transmis unor noi generaţii, care nu mai au toate detaliile faptelor, dar au preluat cheagul urii.

De aici, ceea ce pare lipsă de raţionalitate în manifestările aţâţate ale antipesedismului recent.

Aşa cum ura declanşată de falsificarea alegerilor din 1946 s-a prelins până în 1989 (când a fost manipulată după cele mai bune manuale de manipulare), la fel se poate întâmpla şi cu apele freatice ale antifesenismului.

Nu facem decât să dăm apă la moara unei noi mari manipulări câtă vreme amânăm spunerea adevărurilor faptice din 1989. Că, de pildă, cadavrele de la Timişoara incinerate la Bucureşti, nerevendicate de nimeni până în prezent, au aparţinut unor sovietici ce făceau parte din invazie.

Sovietismul e defunct. Ce teamă ne mai poate opri să spunem acele adevăruri? Una singură. Teama urmaşilor fesenismului că legitimitatea lor istorică s-ar face praf.