AUTIŞTII CĂRŢILOR (51)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Obiectul

Dan Adam s-a născut într-un orăşel de deal şi şi-a petrecut toată viaţa acolo. Doar şcoala tehnică o făcuse în oraşul de reşedinţă al judeţului, de unde se întorcea în fiecare sâmbătă şi, bineînţeles, în toate vacanţele. Prima slujbă şi-o luase în orăşelul natal şi după un an şi jumătate şi-o schimbă cu o alta, dar tot acolo, în târgul unde s-a născut. De locuit continuă să locuiască în casa părintească, în acelaşi apartament în care s-a născut şi taică-său, fost perceptor, şi, după toate probabilităţile, şi bunicul. Casa era veche, dar foarte bine întreţinută şi mărginea, împreună cu alte două clădiri cu etaj, latura sudică a pieţii centrale. Piaţa aceasta avusese o mulţime de întrebuinţări în decursul vremii, jucând rolul târgului de cai (pe vremea tinereţii perceptorului), apoi de loc de desfacere a produselor ţăranilor din satele din jur; pentru un timp fusese săpată şi transformată în parc cu gazon şi bănci, apoi din nou reutilizată pentru piaţă de legume, fructe şi păsări.

Domnul Dan Adam îşi mai amintea de anii când, pe o mică estradă sub formă de semicerc, în fiecare duminică dimineaţă se producea fanfara militară cu marşurile armatei, cu valsuri de Johann Strauss, precum şi cu prelucrări după uverturi din operete şi din opere celebre. Chiar şi atunci când fu amenajat pentru câţiva ani parcul acela cu cinci pomi şi tot atâtea bănci, nu uitaseră de estrada destinată fanfarei, deşi, după o tradiţie atât de bogată, tocmai fanfara fusese aceea care la un moment-dat n-a mai venit la întâlnirea duminicală. Se spunea chiar că din cauza inutilităţii estradei aceleia în formă de potcoavă ar fi fost dezafectat din nou parcul şi că tot acolo i-ar fi venit ideea celui care a adus iarăşi piaţa de legume, fructe şi păsări în centrul orăşelului, modernizând-o, instalând câteva şiruri de mese de beton, mai multe gherete închise şi acoperind cu o platformă din pleu şi sticlă o parte a spaţiului, lucru nu deosebit de inspirat fiindcă dacă, e drept, ploaia nu-i mai uda pe zarzavagii, în schimb s-a creat un curent ce i-a făcut pe aceiaşi să sufere de măsele şi de tot felul de junghiuri. Cu reumatismul nu te joci! Singurul lucru frumos a rămas prezenţa celor trei copaci cruţaţi de la tăiere şi care, crescând de-a lungul timpului, se îngroşaseră, încât coroanele lor ajunseseră să se unească şi să formeze un alt fel de acoperiş pe timp de vară. Domnul Dan Adam obişnuia să numească piaţa „cămara sa de alimente”, întrucât nu trebuia să se obosească decât câţiva paşi pentru a procura de acolo cele necesare bucătăriei. Piaţa era vie şi, de la etaj, era o plăcere să stai şi să admiri agitaţia. Doar iarna era mai… mai trist, fiindcă lui Dan Adam i se părea că mesele de piatră, atunci acoperite de zăpadă, prea seamănă cu plăcile de pe mormintele din cimitir.

Unde mai pui că piaţa aceasta, cu toate transformările prin care a trecut, fusese locul de joacă al tinereţii sale şi apoi punctul de întretăiere a tuturor drumurilor sale de mai târziu. Mai mult chiar, din patul orientat spre fereastră, putea vedea şi culcat fiind ramurile stufoase ale celor trei copaci şi nu trebuia decât să se sprijine în perne pentru a putea admira şi o parte din piaţa propriu-zisă. Ca să nu mai vorbim de nopţile de vară, când, dormind cu fereastra deschisă, auzea până şi în somn respiraţia bătrânei inimi a orăşelului său.

Mai avea vreo zece ani până la pensie şi reuşise, spre marea sa bucurie, să-şi aducă şi feciorul cu soţia şi cei doi copilaşi într-un apartament al unei case din vecini. Bine, asta îl costase o groază de alergătură şi folosirea tuturor relaţiilor sale adunate de atâtea generaţii, însă izbutise să le obţină la amândoi – şi la băiat şi la noră – slujbe în localitate, iar faptul că a izbutit şi în chestiunea cu locuinţa reprezenta pentru el încununarea unei vieţi modeste, însă cinstite, trăită în stima concetăţenilor şi în obişnuinţa atât de binecuvântatelor de Dumnezeu locuri natale.

Într-o zi, i-au venit, pentru vreo două săptămâni, cuscrii. De obicei, nepoţeii îşi făceau veacul în apartamentul lui Dan Adam, dar, pentru cele două săptămâni, s-a hotărât ca, spre a nu-i stingheri pe tineri, să locuiască împreună cuscrii, loc era şi aşa destul. Încă în prima seară, privind pe geam, prin geamul prin care Adam privea de aproape o viaţă piaţa din faţa casei sale, privind pe geam, tatăl nurorii, un anume Vladimir Branici, îl întrebă ce este „treaba aia” de lângă cişmeaua din colţul pieţii.

– Care „treabă”?

– Chestia aia… n-o vezi? Pare a fi un fel de… de fântână veche sau de… sau soclu de statuie… ori poate atât a mai rămas de la o troiţă… Nu vezi?

– A! Aia?! Dan Adam era atât de uimit încât se simţi obligat să scoată tot felul de sunete guturale spre a-şi ascunde surpriza. Noroc doar că celălalt nu tăcu din gură:

– Adevărul e că nici eu nu mai văd ca-nainte. Dracu’ ştie ce e cu ochelarii ăştia. Nu-s buni de nimic şi de câte ori mă duc la oculist să mi-i schimbe, mă pune să citesc literele alea ale lui şi de fiecare dată spune că exact astea sunt lentilele care-mi sunt necesare. Aşa că atunci mă face să cred că într-adevăr ochii sunt cei care…

Dar Dan Adam nu-l asculta. El era prea uluit de „treaba”…, „chestia” aceea din colţul pieţei pentru a mai auzi şi altceva. Nu putea să spună că n-a văzut până atunci acel ciot de statuie dărâmată… sau ce-o fi fost, chiar ţinea minte că de multe ori copiii se jucau acolo, acela fiind locul unde trebuia să „mijeşti” la v-aţi ascunselea, îşi mai aminti că odată, cu ani în urmă, fiul lui căzuse cu bicicleta peste acel… peste acel ceva şi că parcă încercase să vadă de ce s-a împiedicat feciorul, dar acesta sângera abundent, rana era chiar urâtă, aşa că a uitat să se mai intereseze de rostul acelui… acelui obiect. Bine că nu era ruginit!

– Hai să-ţi arăt mai de aproape ciudăţenia, i-a spus lui Branici şi au coborât amândoi în piaţă. Aici s-a comportat de parcă ar fi avut pregătită cine ştie ce surpriză, însă în faţa „obiectului” imaginaţia i s-a terminat. Locuia de o viaţă de om în apropierea acelui… acelui obiect, însă fără a-l fi observat vreodată cu adevărat şi se pomeni că nu e în stare să-i explice cuscrului la ce foloseşte sau măcar la ce o fi folosit vreodată arătarea plantată de cine ştie cine şi cine ştie când atât de aproape de casa lui. De casa lui părintească! Ei, ai văzut? Te-ai dumirit? La ce crezi că a folosit drăcia asta?

– Nu ştiu. Dar de ce n-o scoateţi de aici? E limpede că acum nu face decât să stea în cale.

Noroc cu frizerul Ionescu, cel ce trecu pe acolo înapoindu-se cu un pahar cu cafea în mână spre atelierul său. Pardon, spre salonul său! Adam făcu prezentările şi-l provocă pe un ton şăgalnic să-i explice lui Branici scopul şi obârşia obiectului din faţa lor. Mai ales că se aflau la nici zece paşi de frizeria unde a încărunţit domnul Ionescu. He! He!

Acesta îşi trecu paharul de cafea din stânga în dreapta, după ce a dat mâna cu cuscrul lui dom’ Adam. Însă, după ce pricepu întrebarea, trecu înapoi paharul în stânga. Apoi…, apoi a rămas literalmente cu gura căscată.

– Păi, acesta este… De obicei, aici îmi propteam bicicleta, până în ziua când mi-au furat pompa şi de atunci m-am învăţat minte s-o bag în frizerie. Asta? Asta este o… Chiar, ce-o fi asta? Cuscrul lui domnului Adam – cu tot cu curiozitatea lui – i se părea îngrozitor de antipatic frizerului Ionescu. Câteodată te şi miri cum se poate strica o familie respectabilă…

În schimb, lui Dan Adam i se părea sub demnitatea sa, i se părea pur şi simplu o jignire cele ce se întâmplau. Iar obiectul acela era atât de imposibil, atât de fără formă, atât de incredibil, încât parcă apăruse acolo anume să te enerveze. Dacă ţi s-ar fi întâmplat pocinogul acesta să treci ani de zile pe lângă un stâlp de afişaj, să zicem, sau pe lângă o gură de apă, atunci ai fi putut să înghiţi găluşca şi să-i spui lui Branici ce vezi şi gata! Ori, mai probabil, atunci nu ar fi făcut pe deşteptu’ nici Branici şi nu l-ar fi întrebat ce-i acolo, pentru că nu e probabil să i se năzară cuiva care să te întrebe de la fereastra apartamentului tău dacă pomul din faţa casei e pom sau aeroplan!

Între timp, cafeaua din paharul ţinut de Ionescu în mâna stângă s-a răcit, iar alţi doi conorăşeni au căzut şi ei cu succes examenul la care i-a supus nesuferitul de cuscru a lui dom’ Adam. Acesta însuşi simţea că începe să fie – pentru prima oară în viaţă – antipatizat de vecinii săi.

Apoi au apărut nepoţeii şi Branici a plecat cu ei la cofetărie. Dan Adam a rămas pe loc, la fel cum au rămas pe loc şi ceilalţi martori ai neplăcutei întâmplări. Nimeni nu s-a dovedit în stare să spună la ce ar fi putut sluji drăcia descoperită de străin, obiectul pe lângă care ei au trecut de atâtea ori şi pe care până atunci parcă nici nu l-au văzut.

– Pe asta au distrus-o copiii, şi-a dat cu părerea cineva, presupunând că se aflau în faţa unui contor automat pentru taxarea din parcări. Însă obiectul părea mult prea vechi pentru aşa ceva şi nu s-a mai găsit nimeni dornic de a se face de râs lansând o altă ipoteză.

– Dacă nu ştim ce e, ar trebui măcar să aflăm ce a fost, a decretat într-un târziu frizerul Ionescu.

– Sau măcar să-i găsim noi acum o întrebuinţare.

– La ce să poată fi întrebuinţat aşa ceva? Plus că e atât de urât!

– Nu, e mă refeream la o întrebuinţare pentru trecut.

– Bună îngheţată se face aici la dumneavoastră, a spus Branici, revenind împreună cu copiii. A, tot la chestia asta vă mai uitaţi? V-am pus în încurcătură, ai? La noi acasă, am păţit ceva şi mai şi! Într-o zi, am pus pariu cu un vecin că nu e în stare să-mi descrie decoraţiunile de pe frontonul casei unde locuieşte de douăzeci de ani. Şi, dom’le, n-a ştiut nici măcar că are deasupra gemurilor capete de lei! Branici era teribil de satisfăcut. Totul e să ai spirit de observaţie, a concluzionat doct.

Domnul Ionescu şi-a mai mutat o dată paharul cu cafea dintr-o mână în cealaltă, apoi a intrat în frizerie. S-au risipit şi ceilalţi. Copiii au luat-o înainte, spre casă. În contrast cu buna dispoziţie a lui Branici, Dan Adam se simţea nenorocit. Cuscrul trăncănea despre coincidenţa fericită de iniţială a numelui de fată şi de doamnă a fiicei sale: în felul acesta, inelul cu sigiliu pe care i l-a dăruit la aniversarea ei de optsprezece ani a rămas valabil.

– Ce coincidenţă?

– Păi, inelul l-a primit de la maică-sa. Acesta e un obicei… o tradiţie în familia noastră!

– Şi?

– Pe maică-sa a chemat-o Ambrus ca domnişoară. Acum se potriveşte şi iniţiala numelui şi cea a prenumelui!

– Şi de aia s-a căsătorit fii-ta cu băiatul meu? Din cauza acelor iniţiale?

– Buuună! făcu Branici, în continuare încântat.

Omul ăsta ştia să întoarcă toate lucrurile spre propria lui favoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.