AUTIŞTII CĂRŢILOR (87) 08.05.2020

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Apoi, încetul cu încetul, ideea spaimei se atenuează, se dă la o parte – la fel cum te-ar părăsi şi ideea altui sentiment trăit prea intens. Dispare spaima şi nu găseşti ce altceva să-i pui în loc, aşa că te întinzi la palavre:

– Credeam că sunteţi proprietarul. Am venit să văd casa. Am aflat de ea de la părinţii mei. Părinţii mei au lucrat în construcţii. Poate i-aţi cunoscut…

Nu-mi amintesc acest lucru, însă nici nu l-aş putea nega cu certitudine. Oricum, nu e un motiv suficient să-ţi răspund.

Ochii ţi se obişnuiesc cu întunericul şi începi să-l deosebeşti: întunericul este vărgat cu fâşii de umbre de grosimi diferite – pentru fiecare fâşie mai emană o umbră şi fiecare umbră îşi are umbra ei, care tot umbră este şi tot umbră are. Întunericul este des fiindcă nu vezi prin el şi transparent fiindcă privirea nu-ţi rămâne agăţată în ochiurile sale, ci străbate mai încolo ori mai încoace, întrucât întunericul n-are hotare. El este atât de mic încât ochiul tău nu poate să deosebească lucrurile pe care le ascunde, dar atât de mare încât poate să deosebească în el celelalte lucruri, cele născute doar de el, de întuneric. Întunericul este odihnitor şi tulburător totodată, şi atât de mort, şi atât de viu… Întunericul este gol şi nu vezi nimic şi nu vezi decât o lumină ce se aprinde şi se stinge, şi pufăie şi gâlgâie, şi scoate fum (probabil). Pentru că lumina este dată de pipa mea. Şi, astfel, ajungi iar la mine şi te sperii din nou, aducându-ţi aminte că m-ai văzut, şi că mi-ai vorbit, şi că nu ţi-am răspuns.

De ce aş fi făcut-o?

Într-adevăr, de ce aş fi făcut-o? De ce aş fi făcut-o? Cu toate că nu-mi întinzi întrebarea direct, ea pluteşte totuşi pe undeva în jurul meu şi tu ştii acest lucru, simţi că ne apropie, însă ţi-e atât de frică încât nu eşti capabil să menţii această slabă legătură, mâinile îţi tremură şi întrebi:

– De ce nu răspundeţi?

şi firul se rupe. Deşi înţelegi şi asta – greşeala tocmai făcută – nu mai poţi da înapoi şi vorbeşti, şi vorbeşti, până ce crezi că am murit, sau că sunt surd, sau… sau că am fost doar o iluzie. Începi chiar să mă cauţi prin întuneric, ca să te convingi, iar eu îţi aud respiraţia murmurătoare. Iscodindu-mă.

Copilul blond cu ochii albaştri şi cu zâmbetul văzut doar pe pânzele vechilor maeştri şi de puţine ori în viaţă, copilul blond intră cu o făclie în odaie. Poţi să-l vezi în pantalonaşii săi scurţi, iar în lumina pe care o aduce – un nimb? – poţi desluşi şi o parte din pereţi. Şi câteva lăzi prăfuite. Totul ţi se pare acum ireal de frumos, atât de frumos încât ţi-e ruşine şi găseşti că e absurd şi agasant.

– Cine eşti tu? întrebi copilul, dar copilul vine mai aproape şi întinde făclia spre tine.

– Cine eşti tu? sau poate că nici nu te-a întrebat el, ci doar cuvintele tale răsfrânte în mica făptură blondă s-au întors implacabile îndărăt.

– Am venit să caut gazdă. Am aflat… mi s-a spus că aici se închiriază…

„Poftiţi!” îţi face semn copilul şi o ia înainte pe uşa prin care a intrat.

– Avem mult încăperi goale.

– Şi el? El cine este? spui, arătând spre umbra în care mă bănuieşti. Copilul îşi întoarce doar puţin căpşorul bucălat şi-ţi repetă gestul: „Să mergem, poftiţi!”

– El e proprietarul?

Copilul a luat-o înainte şi, mai mult de frica întunericului, te iei după el, însă întrebarea stăruie atât de puternic în aer, încât, după alt timp, copilul se opreşte şi şopteşte vag: „… Da…”.

Nu ştii dacă este un răspuns la întrebarea ta ori dacă nu reprezintă decât o vorbă spusă la întâmplare. Dar este totuşi un cuvânt şi (pentru moment) îţi ajunge şi atât şi-i eşti recunoscător copilului.

– Ştii, am nevoie de locuinţă.

– Aici sunt multe încăperi.

Ai impresia că eşti condus pe drumul pe unde ai venit, doar că pe o cale mai întortocheată. Ţi se pare că recunoşti fiecare încăpere, ceea ce încerci să-ţi explici prin faptul că toate încăperile conţin cam aceleaşi lăzi, cam aceleaşi fire de păianjen, cam aceleaşi tenebre.

„Trebuie să se fi făcut târziu” îţi spui, în timp ce colinzi în continuare odăile, ce parcă nu se mai sfârşesc.

– Mai e departe?

– Nu ştiu.

– Cum aşa? N-ai fost niciodată până la capăt?

– Nu. Eu doar îi conduc pe oameni până la locul care li se pare potrivit pentru ceea ce caută.

– Şi nimeni n-a mers mai departe?

– Ba da. Însă cei mai mulţi s-au oprit aici.

– Şi ceilalţi?

– Ceilalţi au mers mai departe. Unii au căutat ceva special, nu le plăcea aşezarea camerelor în raport cu lumina soarelui sau nu le plăcea forma încăperilor sau mărimea lor. Alţii au mers mai departe din nehotărâre ori din cine ştie ce curiozitate. Dar până la capăt n-am fost încă niciodată.

Te gândeşti că e şi mai economic să alegi dintre primele încăperi: pentru transportul lucrurilor la mutare, pentru poziţia mai centrală, pentru…

– Şi ce mai conţin aceste lăzi?

Copilul îndreaptă făclia spre una dintre ele. Lada nu-i decât o cutie din lemn, fără culoare şi fără nume, de nici nu poţi să-ţi dai seama dacă o cunoşti sau nu printre atâtea lucruri pe care le ştii – încât ţi-e străină, în măsura în care ţi-e apropiată şi e a altuia, în măsura în care a fost odată a ta. De aici provin şi sentimentele ce ţi le provoacă: nelinişte ca faţă de necunoscut şi totodată teama faţă de el, curiozitate şi indiferenţă, fiindcă îţi spui, de asemenea, şi că nu te priveşte lada aceea; satisfacţie de o vei găsi goală ori, din contra, dacă va fi plină şi, din aceleaşi motive şi decepţie faţă de conţinut sau faţă de lipsa de conţinut. Lada îţi trezeşte atâtea sentimente (şi amintiri, şi vise, şi speranţe, şi fiori) şi te lasă atât de rece, încât te scarpini cu încordare pe braţul stâng, în timp ce te apleci să vezi ce va ieşi la iveală din ea.

La suprafaţă e praf. Un praf mort şi stătut, atât de imobil şi atât de bătrân, încât a devenit total insensibil. Praful nici nu mai tresare, nici nu se mai ridică, ci zace inert acolo unde pare să se fi născut, gata să putrezească şi să fie acoperit, la rândul său, de colb. Cu un băţ, copilul cotrobăieşte prin ladă şi extrage de acolo un văl lung, negru, o uniformă veche de ofiţer, o uniformă cu fireturi din tinichea aurită şi o cratiţă spartă. Brusc, ai impresia că participi la un sacrilegiu şi îi faci semn să închidă la loc sipetul şi plecaţi amândoi mai departe, adică vă îndepărtaţi de lada pe care tocmai aţi închis-o (după ce i-aţi tulburat liniştea) şi vă apropiaţi de o altă ladă – pe care o depăşiţi în tăcere – şi vă aflaţi în faţa unei noi moviliţe acoperite de praf şi mucegai. Ai ieşit prin oglindă şi oglinda reflectă zeci de alte încăperi, unde cum intri că te şi afli din nou în faţa a zeci de încăperi. Ai mereu noi alternative şi poţi, de cele mai multe ori, să alegi. Între una şi aceeaşi încăpere.

E un gând nesuferit şi obsedant acesta şi încerci să-l ucizi în tine. Cauţi argumente şi-ţi explici absurditatea şi, până la urmă, găseşti că totuşi cel mai simplu ar fi să recurgi la cele ce te înconjoară şi te opreşti brusc în faţa unei alte (aceleaşi?) lăzi şi copilul se opreşte cu lumina şi el. Înţelege, aşa că ia din nou băţul şi dă colbul la o parte, şi deschide capacul.

Acelaşi? Altul? Lada nu mai este a ta sau a altcuiva, asta nu mai are nici o importanţă. E aceeaşi? E alta? E alta.

Acum băiatul extrage o carte groasă cu scoarţe din metal şi încuietoare tot din metal. O iei, o ţii în mână, o deschizi, dar nu poţi s-o citeşti: nu cunoşti limba în care a fost concepută, admiţând că semnele acelea ar fi litere, că volumul acela ar fi scris în vreo limbă. (Raţiunea, experienţa şi logica îţi spun că da, însă tu n-ai nici o posibilitate să verifici.) Şi nu poţi citi nici cea de a doua carte, volumul legat în piele de porc, şi nici cel de al treilea op nu-l poţi pricepe.

– Ce cărţi sunt astea?

Copilul ia tomul pe care i-l întinzi, îl deschide şi citeşte. Ţi se pare că înţelegi fiecare cuvânt, însă n-ai putea să repeţi nimic. Poate dacă ţi-ar mai citi o dată. Sau de mai multe ori. Te aşezi pe un fotoliu şi-l asculţi şi-l priveşti, timp în care te cuprinde somnul şi ţi se destinde trupul. Făclia din mâna copilului îi creează o aură ce se pierde treptat spre pereţi. Pereţii par negri, undeva se întinde o gaură mare – ce fel de fereastră? -, alături se sprijină ceva de perete – un tablou, o haină, un om, un fir gros de păianjen ori o geană din pleoapa care se închide încet. Dormi greu, fără vise, pentru că ai văzut prea multe în seara aceasta şi nici nu eşti obişnuit să te culci atât de târziu. Aşa că, pur şi simplu, nu mai visezi. Dormi şi te pregăteşti pentru noi vise, în vreme ce murmurul copilului – copilul care citeşte în continuare din cartea pe care i-ai întins-o – îţi leagănă somnul:

„… Veniră intrară priviră uitară

Venindîntrând privinduitând

Negăsindnegăsireanegăsitelor negăsiri…”

sună glasul copilului şi, când te trezeşti, observi că murmurul s-a transformat în cântec: băiatul cântă urmărind cu degetele rândurile din carte.

– Ce faci, îl întrebi, după ce termină de cântat, odată cu primele zvonuri ale dimineţii.

– Învăţ, îţi răspunde. Putem să mergem mai departe?

Mai departe? Unde mai departe?

– Ştii, eu aş dori un apartament. Copilul te priveşti atent cu ochii săi albaştri. Un apartament, repeţi, cu baie, cu bucătărie, cu… cu mai multe camere… două, trei…

Copilul închide cartea şi o pune cu grijă înapoi în sipet.

– O bucătărie! Aş putea să văd o bucătărie?

– Dar asta este o bucătărie! În timp ce zgârie cu băţul praful de pe ceva – o ladă, credeai – se iveşte o sobă.

Te scuturi brusc, e dimineaţă, faci câteva mişcări de dezmorţire, însă ochii copilului care te privesc îţi produc jenă.

– Aş vrea să plec, acum.

Printr-un geam – există, deci, totuşi, un geam! – pătrund în încăpere primii fiori de lumină. Copilul îţi indică drumul spre uşă şi, iată, te şi afli în grădina cu flori. Ce mare e!

Ce uşor se iese din oglindă: un singur pas, o uşă, încă un pas şi ai ajuns în gangul cel întunecos, ai din nou senzaţia că mă percepi, că pufăi din pipă, că nu-ţi răspund.

– Nu cred că mă voi muta la voi. E prea mult praf…

Copilul nu încetează să se uite la tine cu ochii săi mari, încât tot mai mult ai impresia că faţa aceia nu e vie.

– Sub praf sunt pânze ale vechilor maeştri şi fotolii stil.

Măcar de s-ar lăuda cu ele, dar nu se laudă, găseşte că e firesc.

– Pânzele acelea? Credeam că sunt portrete de familie… „Şi cu ele ce să fac?” gândeşti. „Păi, în ultimă instanţă, nu se pot închiria tablouri. Şi cu fotoliile stil ce să fac?” Eşti bucuros că ai ajuns la capătul gangului, poarta a rămas întredeschisă, aşa cum ai lăsat-o. Ieşi şi laşi intrarea tot aşa – întredeschisă – pentru a putea şi leul din metal să se destindă, să se strecoare, să nu mai fie nevoit să stea doar cu capul holbat neputincios spre trecători.

Îţi aud paşii îndepărtându-se pe stradă, amestecându-se cu umbletul altor oameni. Ai spus că nu te vei muta la mine, dar eu ştiu că, până la urmă, tot vei reveni. Te vei rătăci din nou prin camere şi prin praf, te va speria din nou prezenţa mea şi te va deranja iar că nu-ţi voi răspunde.

De ce să-ţi răspund?

Eu îţi ofer casă, dar de ce să-ţi şi răspund?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.