În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Dacă scribul nu dispune decât de păreri bazate pe intuiţia care l-a slujit de foarte multe ori, intuiţie fără de care n-ar fi putut descoperi, în labirintul nesfârşit, firul care a dat continuitate şirului Celor O Sută, bunul cititor se va putea orienta, poate, mai bine singur, de i se vor reaminti împrejurările istorice în care s-a grăbit Cel de Al Şaizecilea din răsărit spre apus, împrejurările care au dus la marea schismă 16 iulie 1054, schismă îndelung pregătită şi care n-a fost doar urmarea orgoliilor unui singur papă şi ale unui singur patriarh, cum, altădată, capriciile de moment ale unui conducător sau ale unei curtezane au putut schimba doar ele istoria.
La Roma, papă era Benedict al IX-lea, fiu al contelui de Tuscolo, familia care stăpânea, de fapt, Italia, după ce a reputat victoria asupra tradiţionalilor lor rivali, neamul Crescenzilor. Este al cincilea papă dat de familia de Tuscolo şi acest ultim pontificat se va dovedi cu totul ieşit din comun. O dată că papa nu era decât un adolescent… (după unii analişti n-ar fi avut decât 12 ani) şi, copil răsfăţat, era dispus la orice fel de excese. Contemporanii şi urmaşii îl consideră drept cel mai jalnic exponent al instituţiei pontificale şi găsesc şi cele mai nedemne comparaţii ca fiind în favoarea sa1. Făcându-i mereu pe plac puţin pretenţiosului şi îngăduitorului împărat Konrad al II-lea, tânărul suveran pontif îşi ducea viaţa sa proprie, în care totul era posibil şi totul era permis. Dar, atunci când Konrad avea să moară într-o epidemie de ciumă, fiul său, Heinrich s-a arătat mult mai interesat de aspectele morale, pe care le asimila unei credinţe sincere şi ferme. După doisprezece ani de pontificat, din care istoricii au şters – de ruşine – cele mai multe pagini ale cronicilor, o răscoală populară din Roma îl va alunga şi-l va instala (pentru doar 22 zile) pe Silvestru al III-lea. Răscoala populară, acompaniată – ca un semn ceresc – şi de un spectaculos cutremur devastator, a fost condusă oficial de către contele Gherardo di Galeria, numai că suveranul pontif impus de acesta era episcopul Sabinei, regiune peste care era stăpână familia Crescenzi, tocmai marea rivală a conţilor de Tuscolo… În vâltoarea evenimentelor, nu s-a mai organizat un conciliu pentru depunerea lui Benedict. Aşa că acesta s-a întors după puţină vreme, şi-a reluat tronul şi şi-a început, în modul cel mai firesc, cel de-al doilea pontificat. Însă pentru foarte puţin timp, doar pentru cele 21 de zile necesare spre a-l excomunica pe Silvestru III şi pentru a găsi, cu ajutorul aceluiaşi Gherardo di Galeria, un cumpărător potent financiar pentru însemnele papale. Acesta a fost repede identificat în persoana lui Giovanni Graziano, pe care Benedict IX, alias Petrus Tuscolo, l-a instalat drept Grigore al VI-lea. Gestul a reprezentat prea mult pentru împăratul evlavios, care credea în sacralitatea Sfântului Scaun. În 1046, Heinrich vine la Roma, convoacă un conciliu la Sutri, îi demite pe toţi cei trei papi (Benedict al IX-lea, Silvestru al III-lea şi Grigore al VI-lea) şi îl consacră pe candidatul său sub numele de Clement al II-lea. Astfel, Heinrich al III-lea rămâne în istorie drept împăratul care a schimbat trei papi. Numai că aceasta este adevărat numai pe jumătate: Clement va muri1 imediat după ce împăratul va părăsi Italia, iar Petrus Tuscolo se va reîntoarce iar în Cetatea Eternă, pentru un al treilea pontificat. Când, după mai puţin de un an, Heinrich a trimis un emisar cu un nou papă, Benedict al IX-lea a considerat că viaţa de la Vatican este uneori chiar mai puţin plăcută decât cea pe care şi-o putea permite în palatele familiei. Aşa că a renunţat aproape de bunăvoie la suprema demnitate de ierarh, trăind ca mirean (după alţii ca monah la mănăstirea Grottaferrata) cam acelaşi trai ca şi pe vremea cât purtase tripla coroană şi când, de bine de rău, trebuia să se achite şi de sarcinile conferite de sacrosantul titlu, pe care-l primise aproape de copil. Gregorovius relatează: „Drumurile erau pline de tâlhari; pelerinii erau de regulă atacaţi şi jefuiţi2; bisericile oraşului se ruinau şi preoţii se ţineau de petreceri. În fiecare zi se petreceau crime care făceau ca străzile să fie nesigure; chiar şi în bazilica Sfântul Petru, nobilii romani obişnuiau să dea năvală cu spada în mână ca să prade acele ofrande pe care mâini evlavioase le aşezau pe altare”.
Mai mult, urmaşul lui Benedict al IX-lea, Damasus al II-lea va muri, după ceva mai mult de trei săptămâni la Palestrina, moşie sub protecţia familiei Crescenzi. Plecarea sa de la Roma n-a fost suficientă pentru a-l scăpa de otrava lui Petrus Tuscolo, fostul de trei ori papă, care a pus să-i fie ucis urmaşul doar din orgoliu. Drept urmare, s-a dovedit destul de greu să fie găsit un alt candidat rezonabil pentru suprema investiţie. În cele din urmă, alsacianul Bruno de Eigesheim-Dagsburg, confirmat de clerul şi de poporul roman, îşi face intrarea în cetatea leoniană în modul cel mai umil, spre mulţumirea cetăţenilor. Sub numele de Leon al IX-lea, el va aduna în jurul său vechi tovarăşi în idei şi fapte: de la Cluny pe Hildebrand de Soana (viitorul papă Grigore al VII-lea), pe Umbertus de la mănăstirea Moyenmontier, pe arhidiaconul Frederic de Lorena (viitorul papă Ştefan al IX-lea), pe abatele Hugo Candido. Va fi sprijinit de abatele Hugo de Cluny, de arhiepiscopul de Lion, Alinard, de stareţul de la Fonte Avellana, Pier Damiani. Printre ei, sub diferite nume, se afla, de fiecare dată, şi cel mai umil călugăr1, cel pe care scribul l-a numit Nivalis şi care ruga întotdeauna să nu-i fie atribuit nici un apelativ, să fie ignorat cu desăvârşire. Totuşi, prezenţa îi este confirmată şi în zilele nefericitului conflict armat dintre papă şi normanzi. Cel de Al Şaizecilea se află în apropierea lui Robert Guiscard1, când acesta îl ia prizonier pe Leon şi rămâne cu papa toată iarna la Benevent. Dar, în acelaşi timp, îl va însoţi şi pe cardinalul Humbertus în neinspirata misiune a aceluia în Imperiul Bizantin. Care-i adevărul? Ambele variante vin din surse relativ sigure. Mai devreme, Cel de Al Şaizecilea se întâmplă să se găsească la Worms, loc pe care-l vizitase, e drept, de multe ori, exact când Heinrich dăruia, de acolo, papei tocmai Beneventul, alături de mai multe sate.
În timpul lui Leon al IX-lea avea să se întâmple marea schismă, eveniment resimţit, deocamdată, mai mult umoral. Mihail Psellos, cel mai citit cronicar al epocii, este mult mai preocupat de poveştile de alcov decât de falia tot mai adânc căscată între cele două biserici. (De altfel, celebrul istoric, după cum, poate, bunul cititor îşi aminteşte, n-a relatat nici orbirea de către Vasile al II-lea a celor 15.000 de bulgari. Noul patriarh din Răsărit, Mihail Cerularios, a închis lăcaşele latine din Constantinopol şi i-a ameninţat cu excomunicarea pe toţi cei ce participau la liturghia de rit roman. Cum împăratul Constantin al IX-lea, mare iubitor de plăceri lumeşti, era mult mai tolerant – poate de teamă de a nu-i fi perturbat dulcele trai – papa a trimis soli să le amintească romeilor că în Cetatea Sfântă şi în domeniile Vaticanului ritul grecesc era îngăduit. Primirea trimişilor Romei s-a făcut cu tot fastul în faţa bazileului, însă a îmbrăcat o răceală ostentativ jignitoare din partea clerului de Răsărit. Leon avea să moară, iar emisarii săi, ofensaţi de modul cum erau trataţi, l-au excomunicat pe Maihail Cerularios, iar acesta, drept răspuns, l-a excomunicat pe papă. Ruptura se producea şi noul mileniu n-a reuşit s-o închidă. Istoria cea mare este urmarea istoriilor individuale, la fel cum „Firul istoriei oamenilor pare a recapitula istoria fiecărui om”2.
Revenind la Cel de Al Şaizecilea, nepotul şi fiul a doi dintre primii diplomaţi de carieră laici ai evului mediu, personaje mai mult legendare, viaţa lui Nivalis, după toate astea, trebuie descifrată sub alt registru. Întâi: a fost eroul nostru un mirean sau nu? Faptul că s-a căsătorit şi că a avut trei copii legitimi l-ar scoate categoric din rândul oamenilor bisericii, mai ales într-o perioadă în care corupţia şi desfrâul clerului a făcut necesare mai multe măsuri extrem de dure ale Vaticanului împotriva simoniei şi pentru celibatul preoţilor, subiecte care vor reveni cu obstinaţie în toate reglementările epocii. Însă, chiar dacă nu a îmbrăcat haina monahală, trecerea lui Nivalis prin lume seamănă mai mult cu cea a unui călugăr predicator. De la el ne-a rămas cel mai radical elogiu al umilinţei şi viaţa sa este plină de pilde pe care el a fost dispus să le ducă până la exerciţiul extrem propovăduit. Cel de Al Şaizecilea povesteşte numeroase întâmplări în care s-a înjosit atât de mult, în spiritul teoriei sale, încât simpla narare a acelor gesturi reprezintă o culme a smereniei. „Nivalis, scrie Hildebrand de Soana, viitorul Grigore al VII-lea, face gestul cel mai mare de penitenţă posibil, prin faptul că-şi mărturiseşte pildele de profundă umilinţă. Iar prin aceea că le şi realizează trece de ceea ce se admite îndeobşte că ar suporta orgoliul obişnuit al unui om”. Şi tot Hildebrand – cel mai important diplomat al secolului, cel care a sfătuit şi a stat la baza consacrării a patru papi, înainte de a ocupa el însuşi înalta demnitate – este şi cel ce explică resortul gândirii lui Nivalis: omul, ar fi pretins Cel de Al Şaizecilea, nu este decât sclavul orgoliul său, partea de diavol moştenită din păcatul originar. „Pe om nu-l interesează atât ceea ce face, ci cum este privit de ceilalţi ceea ce face. Sclav al acestui impact, el este dispus să fie bun, atunci când ar dori să fie rău şi-şi ascunde laşitatea şi cruzimea pentru a părea bun. Pe nimeni nu-l doare mai mult o palmă luată decât o mişcare greşită a cotului. Dar dacă palma a fost primită în văzul lumii, suferinţa muritorilor atât de orgolioşi devine cumplită, în totală lipsă de proporţionalitate cu durerea propriu-zisă. În caz că omul reuşeşte să înveţe să nu-l intereseze satisfacţia celor din jur la suferinţa sa, şi aceasta – propria lui suferinţă – dispare. Iar faptele sale nu vor mai fi sclavele orgoliului, spre mântuirea sa şi a celor cu adevărat dragi”. (În acelaşi spirit sunt desemnate în două categorii distincte şi raporturile dintre indivizi: în afecţiune sinceră şi afecţiune a orgoliului – specificându-se că ambele pot fi nu numai platonice, dar şi cu tentă vădit instinctuală.)
Se pare că înjosirile la care s-a supus Nivalis au atins cote jenante şi pentru scribi, „pildele” lipsind, în cea mai mare măsură, din manuscrisele păstrate. Nivalis însuşi găseşte o explicaţie faţă de pudoarea celor din jur care evită asemenea scene şi în calitate de martori: „satisfacţia umilinţei celuilalt, scrie el, dispare şi se transformă în sentiment de compasiune, atunci când subiectul care se umileşte nu suferă de pe urma propriei înjosiri”. El dă exemplul victimelor „morţii elegante”, spectacolele cele mai gustate în epocă, în care condamnatele, asemenea Bertei, „nu se pot dezbăra de semeţie şi sfârşesc prin a muri de ruşine, spre încântarea celor ce privesc. Cele ce şi-au primit cu smerenie umilinţa au sfârşit mai uşor sau au fost chiar iertate”. Cel de Al Şaizecilea, în schimb, pretinde că nu resimte nici o satisfacţie la văzul unor asemenea „execuţii fără sânge”, el rugându-se ca şi victimele să ajungă să se izbăvească de vanitate şi să îndure încercarea „cu seninătate şi încredere în Dumnezeu”. Pentru Nivalis, „moartea elegantă” era supremul examen spre salvarea sufletului. Şi iarăşi: după toate astea, a fost Cel de Al Şaizecilea un om al bisericii sau un mirean? Din punct de vedere strict administrativ, se pare că n-a fost nici monah şi nici preot. Din punct de vedere al modului său de viaţă, a fost un predicator şi un practicant al predicilor sale. (Se pare că, la un moment-dat, când amintirea i-a fost încă vie, s-ar fi pus chiar problema sanctificării sale şi doar penibilitatea excesivă a unor momente ale vieţii personajului au împiedicat să fie beatificat.)
A doua întrebare este dacă Cel de Al Şaizecilea a urmat mitul strămoşilor săi direcţi şi dacă a fost implicat în exerciţiul diplomatic. Relaţiile lui cu multe dintre eminenţele vremii şi mai ales cu sfetnicii pomeniţi ai lui Leon al IX-lea – cu care, de altfel, era cam de aceeaşi vârstă – sunt atestate. Şi drumurile-i prin lume – chiar dacă viteza sa de deplasare conţine numeroase semne de întrebare – preced multe dintre evenimentele majore ale timpului. Dar nu numai apropiaţii papei Leon al IX-lea au fost singurii care l-au menţionat: el mai este citat şi în preajma contelui Gherardo di Galeria, cel ce a stat şi el la originea impunerii mai multor papi (cel puţin a lui Grigore al VI-lea, Silvestru al III-lea, a antipapilor Benedict al X-lea şi Honorius). Apoi, Nivalis mai apare şi în poemele despre Robert Diavolul şi, prin contaminare, preia şi o parte dintre întâmplările atribuite celuilalt Robert, cel mult mai prezent în istoria cea mare, Robert Guiscard. În afară de asta, să nu uităm că Al Şaizecilea venea din Imperiul de Răsărit, că tatăl său vitreg fusese guvernator al bazileului şi că femeia cu care Nivalis avusese cei trei copii provenea din Misterul Europei, spaţiul misterios dintre Istru şi regatele din vest, nord şi nord est, locul României de azi, singurul teritoriu unde nici cei mai îndrăzneţi cuceritori n-au îndrăznit să creeze stăpâniri de unde să se opună vecinilor lor. Atâtea mistere permiteau orice fel de poveşti.
Printre tovarăşii de drum ai tatălui său, mai apar Sarazinul/Călătorul (cu toate că prezenţa acestuia a fost sever cenzurată în toate sursele rămase nouă la îndemână) şi evreul Ţipor (deşi, în predicile sale, Nivalis perora împotriva evreilor şi a pasajelor din „Biblia iudaizată”.) Şi, nu în ultimul rând, trebuie menţionat şi Kal, Al Cincizeci şi nouălea, tatăl care s-a întâlnit doar pe ascuns cu fiul său şi care s-a stabilit la Veneţia. Nivalis a fost nu o dată în cetatea dogilor, „Regina Adriaticei”, cea care primeşte tot mai multe privilegii şi devine o haltă nelipsită în drumul mai tuturor marilor intrigi ale vremii. Toţi cei pomeniţi au fost actori atestaţi în jocul politic al vremii. Cu toate acestea, până în 1054, anul morţii sale, nu ne-au rămas nici un fel de date concrete în legătură cu o implicare certă a Celui de Al Şaizecilea în dirijarea mersului istoriei şi nici lămuriri suficiente care să ne ajute să aflăm pentru cine a lucrat. Și dacă a lucrat pentru cineva. Faptul că în timpul rebeliunii valvasorilor1 din Milano, Ţipor şi Nivalis s-au situat pe părţi diferite ale baricadei, Cel de Al Şaizecilea fiind chiar condamnat la moarte şi eliberat abia după luni de detenţie2, nu ne poate ajuta prea mult: vremurile erau complicate şi alianţele se făceau şi se desfăceau cu repeziciune.
Dar anul 1054, atât de puţin important pentru contemporani şi cu consecinţe atât de grave peste timp, avea să fie şi anul adevărului pentru Nivalis. El va pleca împreună cu ambasadorii papei Leon în Bizanţ, va fi primit cu onoruri la curtea împăratului şi cu răceală de către prelaţii Bisericii Răsăritene. Singur, faptul acesta ar trebui să pună sub semnul întrebării întreaga biografie reconstituită de scrib: este pentru prima oară când Cel de Al Şaizecilea este menţionat explicit într-o delegaţie şi, chiar dacă rolul său rămâne incert, el este de faţă şi pentru contemporani. Tot traiul său de până atunci este contrazis: Cel de Al Şaizecilea e primit la Palat şi constituie şi el subiectul unei respingeri la care şi alţii, înalţi prelaţi, sunt parte. El nu mai dispare în veşnica-i umilinţă.
Printre atâtea evenimente nelămurite sau atestate doar pe cale speculativă, ultima zi din viaţa lui Nivalis ne-a rămas descrisă chiar de către el. Este vorba despre o scrisoare adresată lui Leon al IX-lea, preluată de către Hildebrant de Soana şi trimisă abatelui Hugo de Cluny, întrucât papa murise înainte de sosirea epistolei. (Pentru cine a scris-o Nivalis? Mesajul ajuns la destinaţie se adresa unui decedat din partea unui alt decedat!) Şi viitorului papă Grigore al VII-lea i-a parvenit cu întârziere la acel document, el lipsind din Cetatea Leonină la momentul morţii lui Leon, fiind ocupat, la Tours, cu readucerea la canoane a greşitului Berengarius. Oricum, scribul a găsit scrisoarea la Cluny şi a fost în stare să-i reconstituie şi traseul prin care a ajuns acolo. Dar mult mai important e că scribul n-a fost apt să-şi explice cum de Nivalis, „apostolul umilinţei” – numit astfel de Grigore al VII-lea – şi-a părăsit, brusc, crezul de o viaţă şi a acceptat să fie tratat ca un om, adică „îmbrăcat în mantia orgoliului”. Din epistolă1 nu reiese decât că Nivalis a plecat ca un servitor al solilor papei la Constantinopol, că „s-a insinuat ca slujitorul personal al cardinalului Humbertus”, şeful misiunii, că „a discutat ceea ce trebuia să discute, pe drum, la Veneţia”, în urma căror „discuţii” a dobândit o trecere „nemeritată” pe lângă înalţii săi tovarăşi de călătorie, mai ales după ce a deschis nişte uşi care acelora le-au rămas ferecate şi că s-a lăsat, „mai mult ca oricând în viaţa sa”, amăgit de orgoliu şi a acceptat să-şi dea pe faţă cu părerea în medii care-i depăşeau cu mult competenţele. Mai mult, el a fost cel ce a avut nefericita idee de a propune excomunicarea patriarhului Mihail Cerularios, la 16 iulie, chiar în fieful aceluia, în biserica Sfânta Sofia şi, drept urmare, patriarhul va desăvârşi schisma excomunicându-l, la rândul să pe papă (pe un papă la ora aceea deja mort). Nivalis descrie extrem de viu ceea ce s-a întâmplat în el, cum îl cuprinde groaza când îşi aduce aminte ce a făcut, cum a simţit, în clipele acelea „oribile”, că a fost locuit de diavol şi că întreaga-i făptură „s-a acoperit de orgoliu”. Nivalis nu acuză Biserica Apuseană şi nici cea Răsăriteană: el este convins că doar diavolul – şi o ştia cel mai bine, întrucât „diavolul a intrat tocmai în el” – a fost de vină că s-a ajuns unde s-a ajuns. Dacă diavolul nu i-ar fi luat minţile2, dacă solii papei ar fi păstrat umilinţa care l-a călăuzit pe el întreaga viaţă, chiar dacă patriarhul Constantinopolului n-ar fi adoptat aceeaşi ţinută, marea schismă n-ar fi avut loc. Pentru că, spune tot Nivalis, poate că, data viitoare, solii altui papă s-ar fi semeţit, însă ar fi dat de un interlocutor mai umil. „Umilinţa, mai spune Cel de Al Şaizecilea, este cea care menţine trăsăturile civilizaţiei unui neam şi nu semeţia, aşa cum s-au lăsat amăgiţi de diavol actorii acelei date nefaste”.
1 Scribul este mai precaut: o dată că memoria istoriei este nu de multe ori foarte nedreaptă, pe de altă parte, este întotdeauna greu să pretinzi că ai putea numi campionul răului. Să ne amintim doar de papii implicaţi în neagra perioadă a „pornocraţiei”, de „procesul cadavrului” şi de atâţi suverani pontifi care şi-au făcut loc spre Sfântul Scaun, ucigându-şi cu bestialitate predecesorii.
1 După numeroase surse, otrăvit de oamenii lui Benedict al IX-lea.
2 În legătură cu nesiguranţa drumurilor, Nivalis va repeta de mai multe ori o întâmplare, care ar fi putut fi, la fel de bine, doar o pildă născocită de el: un grup de pelerini ar fi fost atacat la drumul mare de o ceată de bagauzi. În alaiul de credincioşi s-ar fi aflat şi două tinere femei din două dintre cele mai nobile familii din Lombardia, plecate într-o călătorie de penitenţă, înainte de a se mărita cu bărbaţii de rang înalt, cărora le-au fost promise. Tâlharii au jefuit pelerinii şi le-au violat pe fete. Una s-a opus din răsputeri, cealaltă chiar şi-a încurajat agresorul. Prima – „datorită semeţiei ei” – va termina, „pe bună dreptate”, un an mai târziu, pe eşafod, ca protagonistă a unei „morţi elegante”, cea de a doua se va întovărăşi cu banditul care s-a aruncat asupra ei şi va ajunge una dintre cele mai bogate şi mai respectate femei din regiune. Ea va savura umilirea fostei ei prietene, pe care o va găsi vinovată de mult prea mare îngâmfare, de o „îngâmfare criminală, întrucât, dacă n-ar fi făcut pe mironosiţa, n-ar fi pierit în ambuscadă servitorii care o însoţeau”. Iar Cel de Al Şaizecilea explică în felul său de ce i se potrivea perfect apelativul de „desfrânată mireasă criminală a diavolului” nenorocitei expuse oprobriului public şi de ce s-a bucurat de o asemenea satisfacţie generală printre numeroşii privitori spectacolul „frângerii semeţiei”. Nivalis repetă des această istorioară, adăugând, câteodată, că şi el însuşi ar fi acceptat nu o dată umilinţe din partea tâlharilor, doar astfel reuşind să-şi ducă până la capăt numeroasele călătorii, fără a-şi pune tovarăşii de drum în primejdii inutile…
1 A îmbrăcat totuși până la urmă Nivalis haina monahală sau s-a înfășurat în ea doar pentru a putea accede mai puțin strident în acel alai? Scribul crede că mai degrabă această ultimă variantă este cea adevărată.
1 Robert Diavolul şi/sau Robert Guiscard nu lipsesc niciodată din biografia lui Nivalis.
2 Pierre Chaunu, „Istorie şi decadenţă”, Clusium, 1995, p.115.
1 Valvasori = vasali ai unor vasali, vasali de gradul doi.
2 Despre modul cum a reuşit să părăsească închisoarea ne povestesc variante cu totul diferite mai multe surse, numai că întâmplarea este ridicată mereu la rang de pildă, ceea ce face naraţiunile partizane.
1 Desigur, scribul e conştient că lucrul cel mai înţelept pentru a încheia descrierea vieţii Celui de Al Şaizecilea ar fi fost să reproducă întocmai acel document. Numai că nu a primit încuviinţarea de a-l copia şi cu atât mai puţin de a-l reproduce.
2 Și iarăși fiul, aparent atât de diferit, își repetă tatăl: n-a crezut multă vreme Kal că ar fi devenit însuși Antihtistul?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.