Basarabia şi Păunescu

Duminică, la unul dintre posturile de televiziune româneşti, am auzit pe cineva rostind o frază care m-a înspăimântat: „Păunescu era urât pentru că iubea Basarabia”. Înţeleg să fim urâţi noi cei de dincoace de Prut, de anumite cercuri proruseşti, pentru că iubim România, dar nu mi-am imaginat niciodată că şi în Ţară pot exista oameni care ar fi urâţi pentru că iubesc Basarabia.

În ianuarie ’90, la două săptămâni de la revoluţie, când noi, un grup de intelectuali basarabeni, i-am spus domnului Iliescu şi conducerii FSN dorinţa Basarabiei de a reveni Acasă, bătrânul Silviu Brucan ne-a spus alarmat: „Voi vreţi să distrugeţi România!”. Cum? De ce? încercam noi să aflăm. „Dacă România acceptă Basarabia, ea trebuie să renunţe la Transilvania”, ne-a descifrat fidelul stalinist sensul frazei sale. Lucru pe care nu l-am înţeles şi nici n-am dorit să-l înţelegem atunci: atât Basarabia, cât şi Transilvania sunt teritorii româneşti, de ce ar trebui să se renunţe la unul în favoarea altuia?!

Bănuiesc că şi cei care îl urau pe Păunescu pentru că acesta iubea Basarabia o făceau din acelaşi „patriotism” pervers. Basarabia l-a iubit sincer pe poet. De la cenaclul Flacăra noi am învăţat Limba Română, cântecele neamului românesc, acesta ne-a ajutat să ne redescoperim Ţara şi să ne regăsim pe noi înşine. Noi nu cunoşteam poemele lui Păunescu despre Ceaușescu (dacă o fi existând), dar nouă nici nu ne păsa de ele. În acei ani în fiecare zi de joi toată Basarabia stătea lângă aparatele de radio ca să rostească împreună cu Adrian Păunescu:

„Trăiască, să trăiască

Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”

Revoluţia noastră de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80 s-a desfăşurat pe fundalul cântecelor preluate din repertoriul cenaclului Flacăra. Cu ele ne-am culcat sub tancuri la 7 noiembrie 1989, cu ele la 10 noiembrie 1989 am luat cu asalt sediul Ministerului de Interne, cu ele veneam la Marile Adunări Naționale, ca să ne cerem dreptul nostru la limba română, la istorie, la adevăr, la identitate.

Scenele unde evoluase cenaclul Flacăra fuseseră aproape unicul loc din România de până la 1989 unde se rostea numele Basarabiei: miile, zecile de mii de spectatori cântau „Limba noastră” de A. Mateevici, ascultau banda magnetică cu cântece interpretate de S. Rotaru, îl aplaudau frenetic pe Tudor Gheorghe cu melodii pe versurile lui Grigore Vieru, îl ascultau cu sufletul la gură pe Adrian Păunescu recitând din „Doina” lui Eminescu.

„De la Nistru pân’la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.”

El nu s-a temut să recunoască a se fi născut în „URSS”, în partea amputată a României, peste care se lăţise imperiul de la răsărit. El n-a uitat de locul naşterii sale. Basarabia era sfântă pentru el. Şi Basarabia l-a iubit. Era atât de mult al nostru. Ne-a susţinut. Ne-a încurajat. A fost în România purtătorul nostru de cuvânt. A depus eforturi deosebite ca să apropie cele două maluri de Prut. Dacă ar fi depins de el ca graniţa ruşinoasă trasă prin mijlocul limbii române să dispară, eram convinşi de aceasta, n-ar fi ezitat să-şi dea viaţa.

În 1992 s-a aflat în tranşeele din Transnistria, unde s-a dus să încurajeze ostaşii şi voluntarii cu versurile şi cântecele sale.

Şi cărţile lui, de la „Mieii primi” până la „Vinovat de iubire”, sunt scrise parcă mai mult despre noi, pentru noi, de dor de noi. Încă din volumul „Manifest pentru sănătatea pământului”, editat în 1980, atunci când ceilalţi scriitori români tăceau curajos, A. Păunescu a vorbit despre drama Basarabiei înstrăinate:

„Măi, soldat de grăniceri

De dincolo de hotar,

Aş veni la piept să-ţi sar

Că noi, frate, suntem veri.

Nu te-ntreb de bunul unchi,

Dar te rog, cu acelaşi glas,

Să-i întrebi de ce mi-au tras

Graniţa peste genunchi…”.

Ultimul drum al lui Adrian Păunescu din afara Bucureştiului a fost la Chişinău, unde, la 31 august 2010, Academia de Ştiinţe l-a făcut Membru de Onoare, iar preşedintele interimar M. Ghimpu l-a decorat cu cea mai înaltă distincţie a Basarabiei, „Ordinul Republicii”.

Marţi, la şedinţa Guvernului Republicii Moldova s-a propus să fie dezvelit un bust al poetului pe Aleea Clasicilor din Chişinău. Casa în care s-a născut în comuna Copăceni de lângă Bălţi va deveni muzeu, iar şcoala din localitate îi va purta numele. E un omagiu adus de Basarabia fiului ei.

Sunt convins: cu trecerea timpului păcatele lui omeneşti (cine nu le are?!) se vor uita, iar posteritatea va şti să-l aprecieze la justa valoare şi să-i pună creaţia la locul pe care îl merită.