Bastonul contelui (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Aceasta era situaţia în ziua când în parcul, grădina şi saloanele de la Segrate a fost sărbătorită cea de a şaptesprezecea aniversare a fiicei cele mai mici a stăpânului domeniului. Ne aflam la fruntariile dintre două veacuri: anul 1700 d. H. şi oamenii, ca de obicei, aşteptau un secol mai bun decât cel ce tocmai era pe punctul de a se sfârşii. Turcii, care au terorizat liniştea Europei au fost învinşi chiar în suburbiile Vienei, Imperiul părea mai puternic decât oricând, după atâtea războaie, molime şi nenorociri de tot soiul, a sosit vremea ca omenirea să mai primească un răgaz care să-i dea voie să respire în linişte.

Una dintre discuţiile cele mai aprinse (şi) din seara aceea a fost cea legată de misterul „Omului cu masca de fier”, subiect ieşit nu de mult la suprafaţă. Se zvonea că la Bastilia era reţinut în mare secret fratele geamăn al regelui Franţei. Motivul ar fi fost că, în concordanţă cu complicatele cutume ale succesiunii, primul născut devenea prezumtivul moştenitor al tronului. Însă, conform aceloraşi complicate cutume ale succesiunii, exista şi o excepţie: întrucât s-a constatat că în cazul gemenilor, cel de al doilea ar fi mai sănătos decât primul, s-a decis ca geamănul venit al doilea pe lume să acceadă la conducere. Bârfa pretindea că Ana de Austria ar fi născut gemeni, al doilea născut sosind după ce „palatului şi lumii” i-a fost deja arătat primul copil. Aşa că al doilea ar fi fost ţinut în secret şi, după mai multe peripeţii, fiindcă semăna izbitor cu augustul său frate, ar fi fost ţinut ascuns cu acea mască de fier pe figură în diferite fortăreţe din Franţa. Bineînţeles că legenda aceasta, „marele secret al veacului” – mare secret comentat tot mai mult de toată Europa – a cunoscut numeroase variante şi încă şi mai mulţi partizani şi detractori ai fiecărei versiuni. (Toate, desigur, din sursele cele mai sigure.) Cum războaiele cu Ludovic al XIV-lea au dat naştere la multă suferinţă unei populaţii epuizate de doliul după nesfârşitele bătălii şi prăzi ale învingătorilor vremelnici, acum, pericolul otoman fiind socotit trecut, duşmanul a devenit un creştin, cel ce se intitula „Regele Soare”. Şi la Sagrate se discuta ultimul zvon, dacă într-adevăr Ludovic al XIII-lea ar fi fost impotent, aşa cum se spunea mai nou, iar fiul (fiii?) său (săi) ar fi fost de fapt făcuţi de regină cu omnipotentul cardinal Richelieu. De fapt, în lunile acelea de acalmie se putea spune orice despre francezi şi despre regele lor. Graf Leopold von der Blausaule nu împărtăşea apetitul pentru aceste bârfe. Faptul că împăratul Leopold nu i-a conferit titlurile şi puterile pe care le-a aşteptat l-au făcut să nu accepte în întregime propaganda antifranceză. Pe de altă parte, în calitate de vechi combatant (inclusiv în războaiele împotriva lui Ludovic) nu a uitat niciodată strigătele de luptă de pe diferitele fronturi. La care se adăugau şi atmosfera şi tradiţiile cosmopolite din Milano. Aşa că noul sosit la Sagrate decreta când drept „sfântul adevăr” tot ce era legat de învinuirile aduse regelui Ludovic, când drept „cele mai umflate exagerări”. Şi de fiecare dată cuvintele sale erau expuse cu aceeaşi convingere.

Seara se scurgea înecată în vin, iar pălăvrăgeala despre misterioasa „Mască de fier” s-a transformat într-o ceartă tot mai gălăgioasă. La care orgolioasa gazdă a constatat uimită că nu deţinea ultimul cuvânt. Şi tocmai când disputa era pe punctul de a se transforma într-un adevărat scandal, în care poate că nici săbiile n-ar fi rămas toate în teacă, contele a afişat o mină profund uimită, s-a apucat de piept şi a căzut mort.

În învălmăşeala creată, Ambrogio s-a retras cu îndurerata fiică şi, în loc să încerce s-o consoleze, a pus-o să-i povestească toate vorbele rostite de defunct în ultima-i zi de viaţă. Iar Ana Maria Luiza, în loc să fie uimită de comportamentul Celui de Al Optzeci şi optulea, a constatat că lunga discuţie cu el i-a deturnat gândurile triste şi au ajutat-o să treacă peste acele momente atât de grele. Ana Maria Luiza l-a îndrăgit şi mai mult pe extraordinarul tânăr, un bărbat atât de fermecător şi de diferit de toată lumea.

Doar Ambrogio n-a fost deloc încântat de rezultatele nesfârşitelor conversaţii din zilele de doliu din palatul familiei von der Blausaule, palat de unde n-a lipsit nici o zi în perioada cernită. Tânăra sa prietenă n-a reuşit să-i dezvăluie nimic din discursul defunctului ei tată din ziua în care a murit acela atât de neaşteptat. „Nu s-a aşteptat deloc? N-a spus nimic în acest sens? Te rog, străduieşte-te să reproduci tot ce a vorbit contele în ultima sa zi de viaţă! Te rog! Sunt contexte pe care poate nu le-ai descifrat…” Dar Ana Maria Luiza nu-şi amintea mare lucru şi nu şi-a amintit chiar nimic, pe măsură ce întâlnirile cu minunatul june erau tot mai dese, ei aflându-se tot mai aproape, iar ea era tot mai îndrăgostită. „Mirosul lui! Totul mă tulbură când se apropie de mine, când doar mă gândesc la el. (Şi tot timpul mă gândesc numai la el!) Mirosul lui nu este decât aroma raiului”, i se destăinuia ea surorii mai mari, celei care a fugit de lângă soţul ei¹.

Baronul, părintele vitreg Al Celui de Al Optzecilea era mulţumit. Desele vizite ale fiului său la castelul din Segrate prevesteau un mariaj extrem de benefic. Drept urmare, contele Leopold von der Blausaule a avut parte de o înmormântare excepţională, eveniment promovat la un preţ absolut simbolic: ca între viitoare rude.

Totuşi, Ambrogio n-a reuşit să afle de la viitoarea lui mireasă când, dacă şi cum şi-a presimţit tatăl ei sfârşitul. Al Optzeci şi optulea n-a izbutit să-şi ascundă dezamăgirea şi mariajul pe care-l aştepta toată societatea din Milano era cât p-aici să nu mai aibă loc. Şi dacă totuşi căsătoria s-a produs, imediat după ce s-a terminat doliul după conte, acesta s-a întâmplat doar datorită inerţiei, precum şi a insistenţelor Anei Maria Luizei şi a rudelor din ambele părţi. Pentru Ambrogio, soţia sa a devenit un obiect din casă, cu care s-a obişnuit, însă care nu-l mai preocupa cine ştie ce.

O dispută aprigă s-a iscat şi în legătură cu locul unde să se stabilească tânărul cuplu. Viitoarea soacră a Celui de Al Optzeci şi optulea considera cu totul inadmisibil ca Ana Maria Luiza să se mute într-un cimitir, în vreme ce Baronului i se părea de neconceput ca moştenitorul afacerii atât de prospere să plece din sediul firmei. A fost al doilea punct pentru care căsătoria era să nu mai aibă loc. Doar pe cei doi însurăţei nu i-a întrebat nimeni nimic, fiecare parte fiind convinsă că „reprezentantul” ei n-o „să se lase amăgit” de nişte idei atât de nepotrivite. Într-adevăr, Ana Maria Luiza era o fiinţă sensibilă – chiar fricoasă, am putea spune – şi ea aştepta ca soţul ei s-o ferească de spaime; să-şi ducă viaţa printre morminte i se părea ca şi cum ar fi urmat să trăiască în mijlocul strigoilor. Pe de altă parte – şi în aceeaşi măsură – Baronul era sigur că Ambrogio, care a refuzat atâţia ani să părăsească cimitirul, nu va ceda şi nu se va muta la Segrate. Până la urmă, s-a ajuns la un compromis: cimitirul „Sfântul Ambrozie” nu era în oraş, ci imediat lângă oraş. Pe drumul spre Segrate… Aşa că, atunci când decizia căsătoriei a fost luată, Baronul şi contesa au cumpărat o clădire între cele două localităţi, au renovat-o şi au mobilat-o corespunzător stării sociale a copiilor lor. Ana Maria Luiza, tânăra timidă, a devenit parcă alt om: a supravegheat încântată naşterea viitorului ei cămin, s-a arătat mulţumită de o soluţie şi nemulţumită de alta, a dat sugestii, s-a împotrivit, şi-a impus punctul de vedere. Ambrogio lua parte cu bunăvoinţă la entuziasmul logodnicei sale, însă nu se implica în luarea vreunei hotărâri. Ceea ce pe viitoarea sa soacră o făcea să creadă că viitorul ei ginere nu este suficient de îndrăgostit, iar pe Ana Maria Luiza că Al Optzeci şi optulea este atât de delicat încât nu vrea s-o contrazică pe ea în nici o privinţă.

Apoi, chiar înaintea datei nunţii, s-a întâmplat un lucru extrem de neplăcut. Roiul de albine care se spunea că l-ar fi înconjurat pe copilul Ambrogio la înmormântarea contelui Vorbundel, a mai apărut în jurul capului Celui de Al Optzeci şi optulea ca un viu nimb de aur şi cu ocazia altor evenimente. (Faptul era atât de notoriu, încât unii muşterii voiau să includă în preţ şi „momentul cu albinele”. Însă acestea câteodată apăreau, altădată nu. Uneori câte cineva pretindea că le-a văzut, în vreme ce alţii îşi arătau dezamăgirea că lor nu li s-a arătat minunea. Dar la funeraliile bogatului negustor Ferarrini, albinele au apărut din nou cu siguranţă. Cu siguranţă fiindcă ceva le-a speriat şi n-au mai stat, ca de obicei, asemenea unui cerc de aur în jurul capului lui Ambrogio, ci, brusc, l-au înţepat năprasnic. (Pe urmă, au apărut numeroase explicaţii pentru comportamentul atât de neaşteptat al „micilor zburătoare zumzăitoare”: că zvonurile despre caracterul infect al bătrânului Ferarrini erau adevărate şi că insectele au protestat în felul lor la nemeritata cinste oferită defunctului; că albinele ar fi fost profund nemulţumite că Ambrogio urma să se mute din locuinţa sa din cimitir, considerând acaparatoarele insecte faptul drept o trădare; că Pronia însăşi ar fi luat acea hotărâre, deoarece un femomen atât de măreţ ca nimbul auriu a ajuns să fie folosit drept butaforie în preţul înmormântărilor. Şi s-a mai comentat şi că albinele, altădată atât de paşnice, l-au înţepat năprasnic doar pe cel pe care altădată l-au înconjurat cu atâta dragoste, fără a se atinge şi de persoanele din jur.) Oricum, Al Optzeci şi optulea a suferit cumplit şi doctorul aflat de faţă nici n-a mai sperat să-l mai poată ajuta. Norocul a fost că Ambrogio a avut la el bastonul cu măciulie de aur, de care nu se despărţea niciodată şi că a apucat cât de cât să se apere cu el.

Nunta s-a amânat. Şi s-a mai amânat o dată, mirii, de comun acord, fiind de părere că un eveniment aşa de important în viaţa lor nu poate avea loc decât atunci când şi ultimele umflături de pe faţa lui Ambrogio vor fi dispărut cu totul. În sfârşit, la 4 aprilie 1700, nunta a avut loc. Mirele, sprijinit în bastonul său, arăta la fel de bine ca întotdeauna.

Ciudată mai este uneori viaţa: titlurile nobiliare, exclusive prin moştenirea dinastică, saltă totuşi câteodată asemenea unei insecte derutate: ba se prăvălesc la pământ şi rămân speriate acolo, ba îşi iau avânt şi sar pe vârful vegetaţiei din jur. Strămoşii Celui de Al Optzeci şi optulea ba au fost personaje puternice, stând mai mult ori mai puţin perceptibile pe lângă puternicii lumii, ba s-au mulţumit cu un trai cu totul neînsemnat; unii au purtat însemnele demnităţii lor, altora acestea le-au fost cu totul străine. Şi asta în vreme ce titlurile nobiliare se perpetuează dinastic… Din fiul unui prăpădit, căruia doar bastonul cu măciulie de aur îi mai trăda vag obârşia, Ambrogio a ajuns din nou baron şi, iată, căsătorit cu o contesă. Doar că deosebiri există întotdeauna: deşi primii stăpâni ai Hanului Diavolul Argintiu n-au avut titluri nobiliare, au fost atât de bogaţi şi de puternici cum puţini regi au existat la vremea lor. În schimb, Al Optzecilea şi optulea avea stemele arborate pe frontonul noii sale reşedinţe, însă atât averea sa, cât şi puterile sale erau doar la nivelul celor de rangul său şi n-au ajuns să provoace legende, asemenea celor ce înconjurau imperiul economico-financiar fondat de strămoşul său cunoscut drept „Bătrânul”. Despre care Ambrogio habar nu mai avea.

Al Optzeci şi optulea, tânărul care deşteptase atâtea speranţe, nu prea avea habar de multe, chit că, în alte privinţe, avea cunoştinţe remarcabile. Dar nu în acele domenii la care te-ai fi aşteptat de la un nobil din vremea lui. „Ambrogio ştie mai tot ce se cunoaşte despre moarte, şi extrem de puţin despre viaţă”, l-a caracterizat destul de exact părintele Anton, preotul cimitirului. „Nu-i adevărat! l-ar fi contrazis Al Optzeci şi optulea: ştiu suficient de mult despre moarte pentru ca să-mi dau seama că nu ştiu nimic despre ea! Nu am reuşit defel să-i ridic măcar câtuşi de puţin un colţişor vălul de pe faţă!”.

Odată cu noua sa condiţie socială, viaţa lui Ambrogio s-a schimbat doar în aspectele ei exterioare. Se purta absolut corect în lume, a devenit şi tată la momentul potrivit, făcea faţă cu decenţă obligaţiilor sociale: era ceea ce aştepta toată lumea de la el. În realitate, însă, ceea ce-l interesa era în continuare vechea sa dilemă – „Cum socoteşte Dumnezeu timpul cuvenit fiecărui muritor?”. Şi, deşi întreaga sa energie o canaliza în nădejdea că va putea să găsească un răspuns la întrebarea sa, în rest nimic nu-l făcea să pară nelalocul lui în lumea în care trăia.

Astfel au trecut peste cincisprezece ani şi singurul eveniment de consemnat a fost că în 1706 a murit şi Baronul, tatăl adoptiv al Celui de Al Optzeci şi optulea. Ambrogio a dovedit imediat că nu este în stare să administreze cimitirul şi că nici nu e dispus să depună vreun efort în acel sens. Aşa că domnul Schmidt, fosta mână dreaptă a Baronului, a preluat întreaga răspundere executivă, stăpânului de drept nerevenindu-i decât sarcinile de reprezentare. De care, într-adevăr, Ambrogio s-a achitat cu conştiinciozitate, conferind atât prin titlurile sale nobiliare, cât, ce-i drept, şi prin felul său de a fi, prestigiu întregii afaceri. Din nou, conduita Celui de Al Optzeci şi optulea nu putea fi socotită decât drept ireproşabilă: cum să se ocupe un nobil de rangul său de treburile groparilor? Pentru aşa ceva există destui oameni de rând!

În bunătatea sa, Ambrogio tot îşi mai făcea timp să-i onoreze pe muribunzii din orice categorie socială, pentru a-i vizita spre a vedea cu un ceas mai devreme semnele ce cheamă moartea. Şi condamnaţi la pedeapsa capitală a vizitat Ambrogio. Şi oameni foarte bolnavi, însă care nu se grăbeau să-şi dea obştescul sfârşit. Tot în 1706, în perioada cât tatăl îi fusese bolnav şi îşi trăia ultimele săptămâni, a venit şi vestea cumplitului cutremur de la Surmona, unde au fost mii de morţi şi nenumărate clădiri, printre care şi un viaduct roman, s-au prăbuşit. Doar starea gravă a Baronului l-a împiedicat să se deplaseze la locul dezastrului, pentru a afla de la supravieţuitori date despre victime: de ce acelea s-au prăpădit, în vreme ce alţii nu. Ambrogio era un soţ corect, un tată corect, un fiu corect. Şi ce dacă îl mai chinuiau vechile sale întrebări?

Ambrogio n-a aflat mai multe despre moarte şi viaţa i se derula lipsită de mari evenimente. Era viaţa unuia dintre puţinii nobili fericiţi că traiul nu le-a fost tulburat de incidentele atât de obişnuite pe acest pământ. Cel mai important lucru de când s-a căsătorit şi până în 1717 s-a petrecut cu cinci ani mai devreme.

Anul 1712 a început în marş funebru în Franţa: Ludovic, „Delphinul cel Mic”, a murit în etate de doar treizeci de ani de o boală misterioasă, la fel şi soţia sa, Marie-Adélaïde de Savoia, la fel şi al doilea lui fiu, după ce primul i se stinsese mai devreme. (Doar cel de al treilea băiat va supravieţui… şi va deveni regele Ludovic al XV-lea.) Câteva zile mai târziu a murit şi Nicolas Catinat, mareşal al Franţei. Evenimente triste pentru Franţa, dar cel mai mare succes al cimitirului „Sant’Ambrogio” de lângă Milano: dacă de funeraliile marcanţilor membri ai Casei Regale s-au ocupat specialiştii parizieni, pentru ceremonia de înmormântare a mareşalului au fost solicitaţi organizatori străini. Dar nu cei de la „Poarta Raiului”, ci concurenţa din Lombardia. A fost cel mai mare succes al firmei Celui de Al Optzeci şi optulea. Desigur, şi până atunci au poposit pentru vecie personaje importante în cimitirul „Sant’Ambrogio”, înalţi ierarhi, nobili şi generali din împrejurimi ori aflaţi în trecere, însă niciodată până atunci oamenii de acolo n-au fost chemaţi să se ocupe de celebrităţi decedate la asemenea depărtări. Chiar şi pentru „Poarta Raiului”, astfel de solicitări au fost extrem, extrem de rare. Iar după ce meşterul Jakobo, primul soţ al Doamnei Roza nu a mai revenit de la o solicitare de la Paris, lipsa unor asemenea solicitări nici n-a mai fost regretată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.