Bastonul contelui (52)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Cât priveşte citările din alte surse, dacă omagiile nesfârşite ale lui Benjamino Valentini au fost preluate aşa cum meritau, doar drept o hagiografie scrisă la comandă (deşi ea n-a fost scrisă la comandă…), cealaltă lucrare, cea pe care scribul n-a avut ocazia s-o răsfoiască, a stârnit multe comentarii. Ea a apărut în cea de a doua fază a acţiunilor juridice şi este opera unuia dintre pretendenţii la averea Contelui, a unuia dintre pretendenţii care au pierdut toate procesele. Omul voia, prin publicarea cărţii, să „arate întregii lumi, cumplita nedreptate făcută lui şi bieţilor săi copilaşi – care au rămas mai săraci după ce el a plătit în zadar atâţia avocaţi la fel de corupţi ca şi judecătorii”. Părţi din lucrare au fost folosite decenii de-a rândul de apărători, ajungându-se în nu puţine cazuri să fie considerate declaraţiile partizane drept precedente cu puterea unui lucru odată judecat. De aceea, deşi citările abundă, scribul le-a luat doar cu titlu de inventar, neavând nici o certitudine în legătură nu numai cu justeţea celor afirmate, dar chiar şi cu premisele pe care se bazau concluziile.

Scribul a afirmat că a decis să termine acest excurs despre Luigi, Al Nouăzeci şi unulea, coroborând informaţiile venite pe cale orală cu cele aflate din arhive, precum şi cu citările din alte surse scrise. Şi… şi cu corespondenţa din Segrate cu adevăratul Sir Roosh, o sursă mult mai importantă decât şi-ar fi putut-o imagina iniţial. Şi ce a rezultat din această coroborare?

În primul rând, familia Contelui a parcurs, poate mai repede decât este obişnuit, drumul descendent al pragmatismului urmaşilor ctitorilor marilor averi. Mai mult: încă însuşi Ambrogio a deschis acel drum, odată cu întrebările-i obsesive adresate Domnului în legătură cu modul cum calculează şi hotărăşte Acesta sorocul menit fiecărui muritor pe pământ. Or, întrebările existenţiale nu fac deloc bine ambiţiilor pământeşti. Care întrebări existenţiale au ajuns să le umple tot mai mult viaţa descendenţilor Contelui, făcându-i mai rafinaţi în gândire şi mai indiferenţi în viaţa practică, unde şi aşa aveau tot ce-şi doreau şi unde lucrurile s-au petrecut vreme de patru generaţii întotdeauna aşa cum voiau ei şi niciodată altfel. Omul dă din mâini pentru a se menţine deasupra apei, însă dacă apa îl ţine oricum la suprafaţă, ce rost are să mai dea din mâini? Aşa că din viaţa reală nu i-au mai interesat, mai ales în tinereţea fiecăruia, decât plăcerile. Şi acelea mereu la îndemână fără nici un efort. Fără să trebuiască să mai lupte, pentru ei timpul marilor întrebări a devenit tot mai generos. Până ce i-a înghiţit cu totul.

În al doilea rând, Luigi, în scurta lui viaţă, a reprezentat ultima verigă a unui drum înfundat, un drum ce nu putea duce mai departe. „Dulce-i somnul!”… Şi, totuşi, deşi n-a apucat să se sprijine pe bastonul cu măciulie de aur, dacă n-ar fi fost el, în continuare, itinerarul Celor O Sută ar fi fost altul.

Şi, nu în ultimul rând, Filipo Emanuele, parcă conştient de calea închisă pe care păşea, i-a făcut din timp loc Celui de Al Nouăzeci şi doilea să aducă sânge proaspăt neamului său. (Calea închisă se insinua asemenea unui coridor mărginit de ziduri groase, impenetrabile faţă de tot ce era în afara lui, un coridor tot mai indiferent faţă de lumea înconjurătoare.) Luigi, de parcă ar fi fost conştient de calea închisă pe care păşea, retrăgându-se, le-a redat următorilor din şirul Celor O Sută orizonturi larg deschise.

Însemnătatea locului lui Luigi printre Cei O Sută, iată, nu poate fi contestată.

Intrat puternic în conştiinţa locului şi considerat peste vremuri ca un fel de sfânt, Al Nouăzeci şi unulea, (Filipo Emanuele, Luigi) n-a reprezentat doar o verigă lipsă, aşa cum a crezut iniţial scribul, nesesizând coerenţa continuării. Al Nouăzeci şi unulea (Filipo Emanuele, Luigi) a constituit devianţa, păstrând totodată şi conştiinţa acestui fapt şi lăsându-i pe următorii din şir să-şi aleagă singuri direcţia în încrucişarea de drumuri la care a ajuns lumea (şi Cei O Sută, o dată cu ea). Al Nouăzeci şi unulea (Filipo Emanuele, Luigi) a fost o ramură prea grea chiar şi pentru un trunchi atât de puternic, o ramură care, de s-ar mai fi dezvoltat în bătaia vânturilor, ar fi putut trage după ea în ţărână tot arborele.

Damnaţii de ieri, beatificaţii de azi, sunt adoraţi ori măcar admiraţi de cei ce cred sincer în ei, dar care prea puţini ar dori să le retrăiască viaţa. Damnaţii de ieri, beatificaţii de azi, au frânt, de cele mai multe ori, făgaşul celor din jur. Urmaşii lui Luigi au preferat vechiul făgaş, acceptând modificările inerente şi mersul lucrurilor conform cutumelor cu care s-au obişnuit, cu motivaţiile pe care le puteau înţelege şi cu speranţa în bucuriile lor, pentru care da, pentru care sunt dispuşi să lupte iar şi iar.

ANEXA

Şarpele din iarbă

– Ia mai termină, îi strigă Poolo, copilului Silar, care, prost crescut ca taică-său, lovea cu un băţ într-o conservă de tinichea găsită prin iarba din jur. Între timp, băiatul i se uita drept în ochi, cu o privire insistentă şi cu atât mai enervantă, cu cât nu există metodă mai sigură de a irita pe cineva decât să-i comunici fără echivoc faptul că pricepi foarte bine supărarea celuilalt şi că tocmai acel lucru este cel care-ţi produce cea mai mare plăcere. Poolo încercă să nu se monteze prea tare: el, care era atât de ocupat, abia dacă se lăsa convins o dată ori de două ori pe an să iasă în natură, să respire aer curat şi să nu se gândească la nimic. Tatăl lui Silar fusese coleg de bancă, în şcoala primară, cu Poolo şi o prietenie trainică – dacă drumurile vieţii nu te despart – de la vârsta aceea se formează. Ca şi fiul, şi tatăl n-a excelat niciodată prin bun-simţ, însă avea alte calităţi indiscutabile – indiscutabile! -, care-l făceau demn de a fi iubit încă de copil şi preţuit ca om matur. În primul rând, tatăl lui Silar era foarte generos şi era dispus, oricând, să-ţi dea şi cămaşa de pe el. Ceea ce denotă, mai degrabă, că tatăl lui Silar – pe care-l chema tot Silar… – nu prea avea ataşamentul elementar faţă de obiecte, îşi spunea Poolo, el care se despărţea atât de greu de ori ce lucru ce-i intrase vreodată în posesie.

Fiul acelui Silar – pe care-l chema ca şi pe taică-său – venise cu cei doi adulţi la iarbă verde şi era evident că se plictisea. În mod normal, ar fi trebuit să-i însoţească şi mama lui, însă aceasta a rămas acasă să pregătească ceva foarte bun de mâncare pentru când se vor întoarce băieţii din pădure. (Nu că nu le-ar fi dat şi o gustare consistentă pentru excursie, precum şi o ladă cu bere, una de apă şi alta cu sucuri, dar una e să mănânci pe o pătură întinsă pe gazon, unde nu-ţi găseşti poziţia comodă, stai pe un cot şi te străduieşti să te foloseşti doar de o mână, îţi amorţeşte piciorul, ţi se varsă termosul peste şuncă, iar o denivelare minusculă de teren, cauzată de un smoc de iarbă înghesuită sub cuvertură, îşi cere dreptul legitim la aer şi-ţi provoacă mari probleme de stabilitate a solniţei şi a sticlei căreia tocmai i-ai scos dopul (după ce ai căutat mai mult de zece minute deschizătorul acoperit de marginea din partea opusă a unei farfurii din plastic, pe care vă juraţi amândoi că n-a scos-o nici unul din coş. “Şi de ce aş fi scos-o? întreabă fiecare dintre voi, cu acelaşi glas excesiv de mirat.) Acasă este cu totul altceva, acasă stai comod la masă, te poţi folosi de ambele mâini, nu-ţi amorţeşte piciorul de sprijin, nici o gâză nu ţi se urcă pe pâine, iar vântul nu-ţi zboară încontinuu şerveţelele cât colo şi nici nu-ţi aduce tot felul de ierburi peste untiera uitată deschisă. Singurul lucru neplăcut acasă este că ţi-e dor de aerul curat de “afară”, unde a atât de bine….

Silar băiatul continua să-l privească pe Poolo direct în faţă, extrem de atent de parcă studia, asemenea unui expert, fazele succesive prin care trece un om atunci când avansează de la iritare la o adevărată criză de furie. Îl privea ţintă pe Poolo şi bătea în conserva goală de tinichea acelaşi tact de mai bine de cinci minute. (“Copilul acesta are un deosebit simţ al ritmului”, trebui să admită Poolo.) Apoi, pe cât striga mai tare adultul, ochii copilului îl focalizau tot mai insistent, mărind tensiunea şi provocând descărcarea ei tot mai violentă. Băiatul nu făcea nimic altceva decât să lovească în cutie şi să-l privească, în vreme ce taică-său a dispărut cu totul, de parcă ar fi intrat în pielea progeniturii sale. Strigătele de ajutor ale lui Poolo, care-l somau pe părinte să-şi strunească fiul, se pierdeau printre copaci, iar puştiul părea să nu mai obosească să păstreze ritmul şi să-şi ţină privirea concentrata asupra victimei sale.

“Acum am două soluţii, încercă să se calmeze Poolo: fie mă fac pur şi simplu că nu-mi pasă, situaţie în care şi lighioana asta nesuferită se va plictisi şi va căuta un alt mod de a mă exaspera, fie mă scol de aici şi-i dau două palme de-l las lat”. Poolo constată că tocmai atunci a găsit una dintre acele poziţii improbabile în care s-a nimerit să nu stea pe o piatră, să nu fie deranjat de furnici, să dea de un smoc de iarbă dispus să ia forma şi moliciunea unei perne. Aş că, măcar deocamdată, soluţia cea mai bună părea să fie să se prefacă indiferent la teroarea puştiului, rămânându-i neştirbită plăcerea rară a unei poziţii comode.

Urmă faza exerciţiului de rezistenţă. Un adult este mai înţelept, el are mai multă experienţă şi ştie cum să-şi gestioneze răbdarea. Evident că e aşa, numai că fiecare regulă are excepţiile ei. “Probabil că sunt, totuşi, prea obosit, îşi spuse Poolo, a fost ultimul termen de a mai ieşi şi eu ca să scap de toate mizeriile zilnice. Anul trecut n-am reuşit să părăsesc nici măcar pentru o singură zi oraşul, dacă nu punem la socoteală picnicul acela cu delegaţia japoneză, prilej cu care a trebuit să zâmbesc tot timpul şi să-mi controlez fiecare vorbă. Sunt epuizat”, constată el, în vreme ce, de la o distanţă sigură, copilul îl pândea cu ochi de şarpe şi bătea, în continuare, acelaşi ritm în cutia aceea blestemată de tablă. “Dacă nu mă scol acum de aici, oricât mi-ar fi de bine, derbedeul mă va atrage cu totul în vraja sa şi va suge întreaga voinţa din mine”. Lucrul era evident, aşa procedează pitonii şi, parcă, şi şarpele boa, numai că Poolo nu reuşi să se ridice din iarbă, oricât de logic şi de matur gândea.

„Şi unde naiba a dispărut şi nesimţitul ăla de taică-tu?” continua să caute un sprijin în afară Poolo. Care era tot mai convins că şi Silar senior se uită de undeva fix către el şi aşteaptă cu meticulozitatea savantului să analizeze toate fazele scoaterii din minţi a şoricelului alb, a victimei inocente jertfite pe altarul ştiinţei. Şi era tot mai convins şi că răcnetele sale de ajutor, întorcându-se indiferente de niciunde, nu dovedeau decât că tatăl şi fiul, ascunşi în acelaşi corp, îl urmăresc fiecare din spatele câte unui ochi al plăsmuirii care a luat înfăţişarea copilului. Prin care ochi se uită tatăl şi prin care fiul, iată o diversiune bună, aptă de a-l scoate din enervare pe Poolo.

Apoi începu dansul. Cel care cedă primul fu adultul, celui căruia nu i-au ajutat cu nimic, înţelepciunea, experienţa, educaţia şi toate celelalte acumulări născute din atâtea sacrificii de o viaţă. Bărbatul se sculă brusc în picioare, dar nu suficient de brusc pentru ca băiatul să nu se dea câţiva paşi în spate, exact atât cât să se păstreze intactă distanţa de siguranţă. Poolo trebui să-şi recunoască şi faptul că anii au început să lase urme în trecerea lor nemiloasă: nu mai era mlădios, nu mai era sprinten, nu mai avea condiţie fizică. La fiecare mişcare spre copil, acesta răspundea cu o contramişcare identică şi, dacă adultul, “bătrânelul” – acum trebuie să ne obişnuim să-i spunem aşa, fără să ne mai ascundem după deget – făcea eforturi evidente pentru a se apropia, puştiul se replia firesc, fără a se împiedica de denivelările terenului, deşi se retrăgea cu spatele şi-şi ţinea tot timpul ochii aţintiţi asupra bietului cobai revoltat. Ba mai mult, nici măcar o singură dată ritmul acela persuasiv, veşnic neschimbat, enervant până la exasperare, nu s-a întrerupt şi n-a dat nici un singur rateu. În schimb, cel ce a sfârşit prin a se împiedica şi a cădea cât era el de lung a fost posesorul înţelepciunii cu greu dobândite, a experienţei bogate de viaţă şi a renumelui de bun strateg în bătăliile vieţii – altfel, nici nu s-ar putea explica extraordinara reuşită profesională şi socială a unui personaj atât de important în biografia întregii ţări. (“Şi nu numai”, cum se obişnuieşte să se adauge, ori de câte ori se ajunge la acest punct.)

Căzut pe panta lină, pe care se repliase băiatul, Poolo se afla în situaţia cu totul umilitoare de a trebui să privească în sus la ochii ce nu s-au îndepărtat de o infinitate de timp de el. Asta îi amintea că şi Silar senior, pe vremea cât au fost colegi de bancă în clasele primare, avea obiceiul să te privească lung, după ce-ţi făcea o porcărie, obligându-se să-ţi întorci, până la urmă, tot tu privirea, oferindu-i, astfel, satisfacţia unei izbânzi în plus. Silar senior fusese un copil de treabă, doar, din când în când, după un orar şi după o alegere imposibil de precizat, teroriza pe cineva şi savura în mod evident lungile momente din satisfacţia astfel dobândită. Deja atunci, Poolo i-a spus, de mai multe ori, lui Silar că acesta trebuie că a fost în altă viaţă un şarpe, dacă avea nevoie, la răstimpul dictat de fiziologia sa, de o victimă pentru hrană, pe care o savura în linişte şi fără milă, după care, pentru o vreme, subiectul fiind închis, (re)devenea cel mai de treabă individ din clasă, săritor la nevoie şi excelent coleg de joacă. (Poate, totuşi, că Poolo nu le-a spus toate astea colegului său în cursul primar, deşi amândoi au citit deja în clasa a treia nişte cărţi de popularizare a metempsihozei şi au devenit fervenţi adepţi ai ei, făcând tot felul de experienţe pe cât de ingenioase, pe atât de crude şi sancţionabile, dacă ar fi fost prinşi. O vreme, Silar a încercat să ţină pasul cu spiritul precoce al prietenului său, decalajul apărând prin clasa a patra elementară, când nici n-au dorit să mai fie colegi de bancă. Lucru ce nu i-a oprit, totuşi, să rămână prieteni buni.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.