Bastonul contelui (71)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

În 1828, i-a murit mama. Doamna Casei a trăit retrasă în preocupările ei, despre care nu prea vorbea cu nimeni. Nici măcar cu domnul Brun, savantul oficial. Nici la întâlnirile de la Segrate, unde totuşi participa, nu se amesteca în discuţii. Se afla acolo mai mult doar în calitate de amfitrion. Laura Estera s-a infectat de la una dintre substanţele din laboratorul unde continua să petreacă multe ore. După ce s-a instalat boala, tot corpul a început să i se acopere cu oribile pete roşii. I-a chemat alături pe cei apropiaţi şi şi-a luat rămas bun. De atunci, în camera ei, n-a mai avut voie să intre nimeni, în afară de o servitoare şi de părintele Antonio. Şi mai retrasă decât până atunci, s-a mai chinuit aproape două luni. Când îşi mai aducea cineva aminte de ea, întreba cum se mai simte. În rest, parcă nu i-a observat nimeni lipsa. Privind tabloul de familie realizat de Paolo Schifferi, scribul crede că a înţeles-o: o femeie despre care invidioşii, bârfind-o în calitate de logodnică a mult doritului Tânăr Conte, n-au afirmat că ar fi fost urâtă, ci „bătrână şi săracă”. Nici mai târziu, Laura Estera n-a făcut nimic pentru a intra în graţiile celor mulţi, rămânând corectă, dar distantă. (Dacă i se făcea un compliment, îl respingea: „Arătaţi foarte bine!”, „Asta se spune doar cuiva despre care erai convins că nu arată foarte bine, răspundea. Credeaţi că arăt atât de rău?”) Fără a-şi abandona obligaţiile, soţia lui Ambrogio II nu comunica decât prin copiii ei. În calitate de logodnică, fiica profesorului Gaviani a fost socotită „bătrână şi săracă”. La aproape şaizeci de ani, se spunea despre ea că nu îmbătrâneşte deloc şi că pare la fel de tânără ca în ziua nunţii. Când s-a umplut de pete roşii, n-a mai permis să fie privită. Aşa că a rămas în memoria tuturor la fel ca pe tabloul lui Schifferi.

În ultimele ei luni de viaţă, refuzând să mai fie văzută chiar şi de către membrii familiei, a arătat că în spatele femeii-savant s-a aflat totuşi o reprezentantă a Evei. Crescută în spiritul constrângerilor materiale specifice unui dascăl, ea nici n-a visat la mai mult, iar atunci când a apărut în mod cu totul neaşteptat prinţul pe cal alb, n-a putut să se despartă de modul cum a trăit jumătate din anii ce i-au fost daţi să-i petreacă pe acest pământ. Atunci, la sfârşitul drumului, nimeni n-a avut ce să-i reproşeze. Poate doar Pip că a încercat zadarnic să-i spună ceva. Ce anume rămâne o taină ascunsă în acelaşi tablou al lui Paolo Schifferi¹.

Laura Estera, soţia lui Ambrogio II şi mama lui Pip, s-a stins la şaizeci şi patru de ani. Ambrogio II avea şaizeci.

– Sunteţi încă tânăr: un bărbat în floarea puterii, i se spunea, iar în jurul său au început să apară noi interese.

La un moment-dat, a existat chiar şi ideea de a se realiza un mariaj cu o Panzaritti, ceea ce ar fi putut încheia vechile procese cu cei mai puternici adversari. Lucrurile au fost atât de serioase, încât s-au făcut supoziţii şi în ziarul local. („Se aude că…” şi „Din surse bine informate care doresc să-şi păstreze anonimatul…”) Subiectul a fost pomenit şi într-una dintre întâlnirile staff-ului de la Segratte. Cel ce şi-a luat inima în dinţi pentru a aduce vorba la o posibilă recăsătorie a Tânărului Conte a fost Ţipor. Ambrogio II a tăcut. Parcă n-ar fi auzit aluzia. Administratorul interimar a continuat şi a arătat avantajele unei uniri cu familia Panzaritti. Mai ales că a aflat că şi Max, actualul şef al clanului Panzaritti, n-ar fi avut nimic împotrivă, ba că şi el urzea planuri asemănătoare. Că a găsit şi candidata pentru viitoarea soţie a lui Ambrogio II: propria sa fiică, rămasă văduvă cu un copil la treizeci şi ceva de ani şi având la data aceea treizeci şi nouă. (Ba, patruzeci şi doi, a aflat van Walder.) Al Nouăzeci şi doilea i-a lăsat să vorbească, după care s-a uitat la Pip. Care a spus că din partea sa nu vedea nici un impediment.

– Ai avea o soacră nu mult mai mare decât proprii tăi copii. De data asta, Pip a fost cel ce n-a răspuns. Vom închide acest subiect, a concluzionat Al Nouăzeci şi doilea.

– Ar trebui, poate, să vă gândiţi la cele spuse aici, a insistat şi Jammes. Deocamdată putem să ţinem situaţia sub control, dar vremurile pe care le trăim sunt extrem de nesigure…

– Eu nu voi uita niciodată ce mi-a făcut familia Panzaritti! Subiectul acesta este încheiat. Să mă căsătoresc cu cineva care duce după sine nu mai puţin de opt nume?! S-o chem cum? Carolina Livia Cecilia Anna Maria Ludovica Henrieta Ecaterina? E caraghios!

– Au vrut să poarte numele fiecărei mătuşi şi să facă o legătură cu rudele bogate împrăştiate în lume, a spus van Walder, bine informat ca întotdeauna. Şi a fost gata să spună şi cine au fost doamnele de la care s-au inspirat naşii fetei.

– E caraghios! i-a tăiat-o Tânărul Conte. Eu nu pot uita niciodată câte mi-a făcut familia Panzaritti! Subiectul acesta este încheiat! ².

Subiectul era încheiat doar în ceea ce o privea pe Carolina Livia Cecilia Anna Maria Ludovica Henrieta Ecaterina, fiica lui Max. La doi ani după moartea Laurei Estera, contele Ambrogio II s-a recăsătorit. Cu Maria Frederike, singura urmaşă a unui bancher din Zürich. Care, pe deasupra, semăna destul de mult atât la chip, cât şi la trup, cu răposata Laura Estera, după cum au remarcat domesticii. Şi cu metisa din Haiti, ar fi putut spune Petru, cel ce l-a însoţit prin lume în toată tinereţea sa. Dar Petru murise de mult.

Al Nouăzeci şi treilea n-a uitat discuţia despre o eventuală căsătorie a tatălui cu Carolina. Faptul că părintele său a fost curios să-i afle părerea a fost un lucru neobişnuit din partea lui Ambrogio II. Atunci, Pip s-a simţit flatat.

– Eu ţi-am spus că n-am avut nimic împotrivă să-ţi iei orice femeie doreşti. Dar nu înţeleg de ce trebuie să legalizezi o asemenea legătură.

– Pentru că aşa se cuvine.

Tânărul Conte a fost renumit întotdeauna că ar fi fost un mare crai. Atât în juneţe, cât şi pe vremea cât a fost căsătorit cu Laura Estera. Bineînţeles că nu i s-a reproşat niciodată nimic. Şi ce ar fi putut să i se reproşeze? O dată, când Pip s-a întrebat din nou de ce se pierde atâta vreme cu gelozia, atâţia nervi şi atâta energie negativă, Ambrogio II a exclamat şi el:

– Ai dreptate, mai ales că nu ne culcăm niciodată decât cu aceeaşi iluzie, cu aceeaşi femeie. Iar altădată i-a mai spus: Mama ta a mai făcut două fete. Dacă, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat ceva cu tine, ce ar fi fost? Bine că măcar tu ai reuşit de la început să ai doi băieţi!

Maria Frederike era mai tânără chiar decât fiica lui Max Panzaritti şi a născut doi băieţi. De ce? se întreba Al Nouăzeci şi treilea. Dacă „Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat ceva cu mine”, ar rămâne copiii mei…

Anul 1830 a fost un an ce părea să le dea dreptate lui Ţipor, lui Jammes şi lui van Walder: agitaţiile bântuiau în toată lumea. Mai înainte grecii s-au revoltat iar împotriva turcilor; departe, Ecuador s-a rupt de Columbia; în Africa, francezii se luptau în Alger; mai aproape, la Paris, au început din nou turbulenţele şi regele a trebuit să fugă. („Iar urmează teroarea unor noi Robespierre, Danton şi cum i-o mai fi chemat pe toţi?”) Şi mai aproape, la Aix-la-Chapelle şi, după puţină vreme, în mai toată Elveţia, se succedau răscoalele; în septembrie, şi la Berlin; pe urmă, în Ţările de Jos, încât Belgia devine independentă; în noiembrie, începe revolta polonezilor împotriva Rusiei. Şi – culmea! – aproape peste tot mişcările revendicative ies victorioase. (Oamenii mai aveau în urechi predicile furibunde ale părintelui Umberto: „De la venirea hunilor, cu atâtea veacuri în urmă, vieţile şi averile noastre, ale băştinaşilor adevărat creştini ai acestor locuri, n-au fost atât de primejduite”.)

„În felul acesta, spunea şi Tânărul Conte, încurajate unele de către mizerabilele succese ale altora, răscoalele, revoltele şi revoluţiile vor aduce iar teroarea şi dezastrul peste tot. Nu vedeţi că nu se află loc în lumea asta mare unde să nu ucidă oamenii alţi oameni doar pentru că unii sunt mai bogaţi decât ceilalţi?” Ambrogio II se manifesta rar, însă prin anul 1830 „nebunia universală” a devenit tema lui preferată. Ambrogio II se manifesta rar şi o făcea cu o durere aproape fizică; asemenea ieşiri îi abăteau gândurile şi îl împiedicau să trăiască aşa cum dorea el şi niciodată altfel. „Ce-i de făcut? mă întrebaţi. Să nu mai existe marea nedreptate a deosebirilor între bogaţi şi săraci? Asta ar duce la o nedreptate şi mai mare: pe pământ indivizii trebuie să se ierarhizeze în funcţie de capacităţile fiecăruia, iar în ceruri, după ce şi cum au realizat în viaţă”.

La rândul său Pip, aducându-şi aminte de şirul lung de prizonieri escortaţi de doar câţiva soldaţi vădit obosiţi şi ei, îşi spunea că iată să există în istorie şi momente când nici măcar organizarea nu ajută, când prizonierii se azvârle cu pieptul înainte, nemaipăsându-le câţi şi care dintre ei va supravieţui. Şi-a spus-o singur. Cui altcuiva să i se adreseze?

Dar viaţa mergea înainte. Încotro? „Nu, viaţa nu merge înainte, viaţa nu-şi urmează decât cursul, la fel ca şi apele Olonei, ape ce nu curg niciodată spre amonte”, spunea Ţipor, Viaţa a avut, are şi va avea întotdeauna un singur sens – exact ca şi mersul în cerc al acelor marelui cadran al orologiului de pe perete. Viaţa nu merge nici înainte şi nici înapoi nu se mai întoarce, mormăia administratorul interimar. Pentru că tot „interimar” semna şi „Noul Ţipor”: era singura formulă acceptată în documentele oficiale, singura garantată de justiţie. Şi procesele continuau. Ca şi viaţa. Se învârteau în cerc.

Doar Al Nouăzeci şi treilea nu părea defel terorizat de ameninţările „nebuniei universale”. Fierbea America de Sud? Poate că tărâmul acela nici nu există. Posibil să nu fie decât un loc la fel de miraculos ca ostrovul (poate adevărat, poate doar imaginat) Más a Tierra, unde ar fi trăit atâţia ani pierdut în lume Robinson Crusoe sau ca misterioasa „Ţară a lui Davis” din „Cartea lui Roggeveen”. Două locuri deloc de ignorat, dacă Pip le păstra de atâţia ani descrierile în nelipsita lui geantă. Dar ştim noi cât adevăr este în imaginaţie? Bine, America e departe. Franţa e mai aproape şi amintirea zilelor terorii e încă vie. Crimele acelea au fost acolo, la ei, la francezi şi, până la urmă, lumea civilizată a pus capăt măcelului. Singurul simptom al „nebuniei universale” de care s-a interesat cât de cât Pip a fost revolta antiotomană dusă cu ani în urmă de către mai vechiul său prieten Alexandr Ypsilantis. Pe urmă, în lungii ani cât acela a fost închis la Terezin, cei doi au mai corespondat, dar schimbul de scrisori a fost tot mai rar. Când, în 1827, Ypsilantis a fost eliberat şi a trăit într-o mizerie cruntă la Viena, Al Nouăzeci şi treilea s-a oferit să-i ofere azil la Segrate, doar că Tânărul Conte n-a fost încântat de idee. Discuţiile s-au oprit fiindcă, după numai câteva luni, Ypsilantis a murit. Fostul june prim din vremea Congresului a devenit de nerecunoscut în bătrânul de… 35 de ani. Din a cărui splendoare n-au rămas decât zdrenţele unei înfăţişări mizere şi ale unui creier profund dezamăgit.

La Segrate, viaţa mergea înainte. Ce se întâmpla în jur? Cine ştie dacă acel „în jur” are o bază materială, din moment ce simţurile noastre nu-l percep în mod direct şi ne parvine doar din spuse altora. Ca şi misterioasa „Ţară a lui Davis” ori insula lui Robinson Crusoe… „Nu gândi niciodată la viitor!” l-a învăţat de mic bona. Toţi ceilalţi i-au spus că asta nu este decât o mare prostie: „Fără a-ţi imagina viitorul, nu poţi avansa în viaţă şi nici nu te poţi feri de primejdii! Să nu mai spui asemenea tâmpenie!” Pip n-a mai spus-o cu voce tare, însă a păstrat-o mereu în gând. Şi a trăit, pe cât putea, în spiritul ei. Fericirea însăşi presupune ruperea de trecut şi de viitor. De ce să gândească acum la ce grozăvii se întâmplă în lume, de ce să-şi imagineze ce nenorociri ar putea veni şi la Castel, de ce să-şi „omoare prezentul”? Care a ajuns atât de palpitant încât Pip se juca tot mai puţin de-a Robinson Crusoe citadin şi petrecea tot mai puţine ore lungit pe pătura din iarbă. Şi asta nu pentru că „nu mai era copil”, ci pentru că şi-a găsit o preocupare mult mai interesantă: scotocitul prin arhiva Casei. Unde afla mereu ceva nou. Şi iarăşi ceva nou.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.