„Benvenuto Cellini”, de la “English National Opera” la Amsterdam şi Barcelona

Gran Teatre del Liceu a programat în noua stagiune, în perioada 8-12 noiembrie, spectacole cu opera Benvenuto Cellini de Berlioz, în regia cunoscutului cineast Terry Gilliam, sub bagheta dirijorului Josep Pons.

Pusă în scenă iniţial la English National Opera, cu un succes notabil de critică şi de public, creaţia lui Berlioz a cucerit apoi scena olandeză, în coproducţie cu Opera Naţională din Amsterdam, pentru a ajunge în această toamnă la Barcelona şi anul viitor la Paris.

Atmosfera uşor suprarealistă din spectacolul montat la English National Opera

Operă considerată dificil, dacă nu imposibil de montat, această primă abordare de către Hector Berlioz a artei lirice reprezintă a doua întâlnire a fostului membru al grupului Monte Python, cel care şi-a pus amprenta pe comedia televizată britanică în a doua jumătate a secolului al XX-lea, cu muzica lui Berlioz, Terry Gilliam semnând şi regia la Damnaţiunea lui Faust, tot la Londra, în 2011.

Benvenuto Cellini este o operă puţin cunoscută a lui Berlioz, chiar dacă se găsesc în ea toate ingredientele care fac farmecul genului liric: dragoste, intrigi, înşelătorii… Opera este inspirată de autobiografia orfevrului şi sculptorului italian din secolul al XVI-lea Benvenuto Cellini şi întreţese două linii narative concomitente, o poveste de dragoste şi o istorie de artă.

Decorul inspirat de gravurile lui Piranesi

Într-o carte celebră, Copiii lui Saturn, psihologia şi comportamentul artiştilor din antichitate până la Revoluţia Franceză, Rudolf Wittkover şi soţia sa, Margot, abordează şi cazul lui Benvenuto Cellini, într-un capitol cu subtitlu elocvent: Pasiunea şi crima în viaţa lui Cellini. De altfel, Cellini a fost primul artist care a îndrăznit să aştearnă pe hârtie povestea propriei vieţi, sub titlul Vita di Benvenuto Cellini: orefice e scultore fiorentino, singura sursă de informaţie directă, dat fiind că în celebrele sale Vieţi ale arhitecţilor, pictorilor şi sculptorilor italieni…, Giorgio Vasari nu îl include.

Autobiografia a fost publicată în 1728, tradusă de Goethe şi, de-a lungul timpului, a inspirat romane, piese de teatru şi… opera lui Berlioz.

Cellini, personaj genial, a avut o viaţă picarescă, mereu la limita legii.

Grotescul, o componentă a montării lui Terry Gilliam

Această nebunie celliniană, “o permanentă saturnalie”, cum o numeşte un critic, l-a sedus pe Berlioz, latura “artist şi bandit” oferindu-i ocazia unei creaţii în spirit romantic, depăşind măsura genului liric a timpului. Pentru o poveste nebunească, Berlioz a ales coruri şi mulţimi enorme, voci excepţionale, o soprană lirică, un tenor cum se întâlneşte rar, care să posede în egală măsură capacitatea unui lirism extrem şi a unui stil ultra controlat…

Punerea în scenă a operei, în 1838, la Paris, a fost dezavuată de public. Creaţia a fost relansată de Liszt în 1852, la Weimar.

Opera prezintă serioase dificultăţi muzicale, scenice şi vocale, care au dus la raritatea punerilor ei în scenă.

Maiangela Sicilia (Teresa) şi John Osborn (Cellini)

Terry Gilliam, căruia i se datorează, printre altele, în cinema, Brazil şi Aventurile Baronului Münchausen, oferă în montarea sa un univers care îţi taie respiraţia, în care frumuseţea artei lirice rivalizează cu cea a artei circului şi în care coregrafia, semnată Leah Hausman, este foarte importantă.

Rămânând fidel naraţiunii, Terry Gilliam a realizat un spectacol colorat, uşor suprarealist în scenografie şi în atmosfera datorată luminilor concepute de Paule Constable, adesea grotesc, fără să fie caricatural, atent să nu cadă în kitsch, în care personajele, corul, dansatorii, figuranţii se mişcă cu precizie de ceasornic, în perfect sincronism cu muzica lui Berlioz.

Papa Clement, combinaţie de Boris Godunov şi Prinţesa Turandot

Regizorul povesteşte întreaga istorie cu excesele şi complicaţiile ei, plasând-o într-un univers infantil, festiv şi colorat. Infantil prin decorul care, amintind oarecum de gravurile lui Piranesi, cu desenele sale delirante, se înrudeşte şi cu desenele cărţilor de poveşti, un decor format din panouri mobile gigantice, desenate, cu bolţi şi scări, cu proporţii exagerate, dar şi prin personajele caricaturale, ca Fieramosca, eternul complotist interesat să seducă şi care eşuează lamentabil.

Un vânt de nebunie, reglat ca o partitură muzicală, invadează scena, învăluie personajele, ca în cazul Papei Clement, un fel de “combinaţie de Boris Godunov şi Prinţesa Turandot”.

O atmosferă de carnaval

Cellini însuşi devine un muncitor turnător, e drept plin de idei pentru a o cuceri pe Teresa, fiica trezorierului Papei, deloc aristocratic, dar iubit de artizani şi de clienţii tavernelor, un Cellini care tulbură ordinea prestabilită prin atitudinea lui şi prin amorurile întotdeauna mai presus de condiţia sa socială.

Spectacolul se supune ideii de carnaval, încă dinaintea începerii lui propriu zise, cu giganticele figuri ale morţii şi carnavalului, cu ploaia de confetti ce se revarsă peste public şi cortegiul de jongleri, acrobaţi şi măşti gigantice care travesează spaţiile dintre fotoliile de orchestră. Un carnaval roman în care până şi Papa este ironizat. Aşa cum aprecia un critic, “O Saturnalie pentru un copil al lui Saturn”.

Măşti şi spectacol de circ în punerea în scenă a operei lui Berlioz

Spectacolul degajă o bună dispoziţie permanentă, este o sarabandă în care totul este posibil şi în care se îndrăzneşte totul, până la Perseu, bine cunoscuta sculptură a artistului, care devine, în viziunea lui Gilliam, o statuie colosală de tipul Colosului din Rhodos, la care se văd, când statuia este dezvelită, numai picioarele musculoase şi sexul bine marcat, semănând mai mult cu David de Michelangelo decât cu adevăratul Perseu al lui Cellini din Loggia dei Lanzi.

Acestei montări spectaculoase i se adaugă vocile, atent alese, ale soliştilor.

John Osborn este, potrivit părerii criticilor, un Cellini “perfect”, atât din punct de vedere scenic, cât mai ales vocal. Format la şcoala americană, John Osborn, specializat în roluri de tenor romantic sau rossinian, posedă o tehnică solidă, fiind în acelaşi timp un artist atent la la nuanţele textului şi la dicţie. El stăpâneşte dificultăţile rolului, care cere acute “stratosferice”, realizând un Cellini credibil, uimitor în ariile lirice şi melancolice.

Regia luministică este un spectacol în sine

O surpriză este soprana italiană Mariangela Sicilia, a cărei voce de soprană lirică se dovedeşte impecabilă în trasarea unei Terese dulci şi pasionale totodată. Marea arie de deschidere, Entre l’amour et le devoir, are cadenţa unui foc de artificii.

Basul Maurizio Muraro în rolul Balducci, tatăl Teresei, într-o interpretare plină de simţ comic, susţinută de un registru grav impresionant, şi baritonul englez Ashley Holland în Fieramosca, rivalul în dragoste şi în artă al lui Cellini, formează un duet excepţional. La Opera din Amsterdam, rolul Fieramosca a fost interpretat de bas-baritonul francez Laurent Naouri, aclamat în unanimitate de cronicari, atât pentru voce, cât şi pentru prezenţa scenică impecabilă.

Excelent realizat este personajul Ascanio, întrupat de mezzosoprana canadiană Michèle Losier.

La Gran Teatre del Liceu, Orchestra Simfonică şi Corul teatrului-gazdă vor fi dirijate de Josep Pons.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.