Butoiul

Butoiul. E incredibil ce puțin le trebuie politicienilor ca să-și dea în petic. în povestea asta cică ar fi vorba de un butoi cu murături pe care l-a pus în beci soacra ministrului de externe. Soacra stătea în aceeași casă cu soacra directorului de servicii secretoase. Soacra asta de-a doua, a umblat pe furiș la butoiul cu murături de pofticioasă ce era. Și uite-așa, politica din țara noastră a luat-o razna, să știi. Stai că nu-mi aduc aminte cum le chema pe numele cel mic pe soacrele astea. Am atâtea nume în cap de actori, de politicieni, de curvari celebri, de bandiți celebri, de cântăreți și de precupeți. Un ocean de nume, da, da un ocean de necuprins, imens, atât de imens! Parcă voi nu v-ați născut din ocean, cândva. Sigur că, îmbulzindu-vă la metrou, la Gara de Nord, nu vă simțiți ca un banc de pești strălucitori care țopăie prin valurile oceanului dar, vai, chiar așa sunteți, văluriți și văluritori, ce s-o mai ocolim?! Tot nu mă credeți? Eh, uite, tu, de colo, parcă mi-ai da dreptate. Sigur că îmi dai dreptate, viața ta e ca un roman. Oh, nu un roman ieftin, comercial, cine a zis asta?! Nu. Viața ta e o înșiruire de evenimente serioase, sigur că da. Îmi aduc bine aminte, când mătușa Elvira i-a tuflit o înghețată primarului Bonifaciu drept în nas, uite-așa, îndată după mitingul de 1 Mai. Tu ce-ai zis? Păi cum să zici ceva când evenimentul ăsta te-a lăsat fără glas. Dar, lasă, evenimentul ăsta. Uite, tu, da, da, tu, de colo, de pe trotuar, tu, chiar tu, adu-ți aminte când, la Torino, carabinierii te-au luat drept un șpringar periculos și te-au canonit, uite-așa te-au canonit, n-o să uiți tu toată viața. Asta e, imaginația ne joacă feste, umplem golurile, înflorim întâmplările, ne jurăm, ne dăm cuvântul, chiar așa a fost, să mor dacă mint. Toți facem așa, dar absolut toți. Vatmanul Gore, ieri, pe la prânz, mi-a zis verde-n față că Guvernul e plin de scamatori, de golani, de perverși, de lunateci, de manglitori. Cum adică, ieri pe la prânz, ce-am zis, păi da! Ieri la prânz eram în București, prin Colentina, astăzi sunt pe țărmul oceanului, peste cinci minute s-ar putea să fiu pe Lună, zi și tu ce mai viață. Viața? Ce e viața? Un ocean de povești, asta e viața, un ocean. Te pierzi așa, în largul oceanului, printre sute, printre mii de povești. Nici nu mai știi care sunt adevărate și care nu, parcă mai are vreo importanță? Uite, eu, să vă zic, eu am pățit-o, Barâșkin s-a luat de viața mea, uite-așa s-a luat. M-a vălurit bine de tot, de fapt, mai bine zis, mai precis, mai bine spus. Dar ce poveste vă spun eu? Îl cunoașteți? Ba bine că nu. Îl știți bine. Barâșkin m-a vălurit într-un fel anume, nemaiîntâlnit până la el, jur că nu mint. M-a întors pe dos. Mi-a dat aripi. Mi-a scris pe Facebook, la superlativ, s-a ținut de mine pe Twitter, ce nebuneală. Am intrat într-o altă eră, așa zicea, cu aplomb, ia seama, amice, să nu zici că nu ți-am zis, ai grijă la frecvența universală. Totul e vălurit, ai băgat de seamă, hei, unde caști gura, auzi ce-ți spun, vino cu mine, hai cu mine, ține-te după mine! Așa striga Barâșkin, un ins imposibil, ieșit de nicăieri, apărut dintr-odată, ieșit dintr-o reclamă, dintr-o carte de aventuri, din bârfe, din bancuri, din reviste jerpelite, din emisiuni de televiziune rătăcitoare prin spațiul cosmic, dintr-un tomberon sau dintr-un butoi așa, ca Diogene. Un butoi de murături, altfel cum, nu încape nici o îndoială! Da, din spațiul cosmic a venit, ce să mai vorbim?!