Veneţia este, poate, oraşul cel mai des reprezentat în pictură. La Roma, a cărei iconografie apare încă din secolul al XVI-lea, interesul artiştilor se opreşte în principal asupra vestigiilor oraşului antic sau a edificiilor cele mai impresionante. Oraşului din lagună i se datorează însă dezvoltarea unui gen pictural, imaginat de cei mai mari pictori ai secolului al XVIII-lea, veduta, adică „vederea peisajului unui oraş”.
Înceţoşată sau luminoasă, Cetatea Dogilor a devenit un motiv frecvent în creaţia pictorilor secolului al XVIII-lea, generând un gen artistic, „veduta”, ai cărui reprezentanţi au fost Canaletto, Bellotto, Guardi.
Veduta nu s-a născut în Italia, ci în Ţările de Jos, unde pictorii olandezi o practicaseră în secolul al XVII-lea, dacă ar fi să ne gândim numai la „Vederea din Delft” de Vermeer. De altfel, prima vedută a Veneţiei a fost realizată, în 1697, de olandezul Gaspar Van Wittel, care, probabil, n-a avut o mare influenţă asupra veneţienilor, pentru că operele acestui artist erau de regulă comandate de iubitori de artă străini şi nu rămâneau prea mult timp în Oraşul Dogilor.
În primii ani ai secolului al XVIII-lea se înregistrează primul vedutist veneţian, Luca Carlevarjis (1663-1730), urmat foarte repede de o întreagă pleiadă de pictori importanţi: Antonio Canal, zis Canaletto, fiul unui foarte apreciat scenograf al timpului, şi elevii săi, Bernardo Belotto, Michele Marieschi, Francesco Guardi…
Canaletto, Primirea ambasadorilor
De la „Intrarea pe Canal Grande văzut dinspre vest, cu Santa Maria della Salute”, pictură a lui Canaletto din 1729, la „Piaţa San Marco şi Piazzetta” realizată de el în 1743, sau „Piaţa San Marco văzută dinspre arcada vestică” din 1758, se poate urmări evoluţia artistului. În prima lucrare, arhitectura, inclusiv biserica, serveşte de fundal gondolelor, punctul central de interes fiind micile „scene de gen” oferite de gondolieri şi de cei pe care îi transportă. Deşi animată de umbrele şi personaje minuscule, în Piaţa San Marco subiectul este arhitectura zonei, cu detaliile ei decorative, ca şi în vederea dinspre arcada de vest, care se transformă într-un artificiu perspectival, permiţând cerului şi luminii să vibreze peste personaje şi edificii.
Este interesantă această pasiune pentru peisaj, cu atât mai mult cu cât, de-a lungul secolului precedent, Veneţia pierduse tradiţia peisagistică, vizibilă în picturile marilor maeştri ai Renaşterii, de la Bellini la Tizian. În marile compoziţii ce comemorau evenimentele vieţii politice sau religioase, semnate de Gentile Bellini sau Vittore Carpaccio, apăreau reprezentări ale oraşului, cu o bogăţie uimitoare a detaliilor de arhitectură şi cu figuri ale vieţii cotidiene. Poate influenţaţi de olandezi, pictorii italieni redescoperă la începutul secolului al XVIII-lea valenţele peisajului, realizând pânze realiste, foarte detaliate, amintind de peisajele panoramice bazate pe exactitatea topografică.
Canaletto, Întoarcerea vasului Bucentaurus
Numeroşi vedutişti, printre care cei doi Canaletto, tatăl şi fiul, şi Guardi au fost mai întâi scenografi, au lucrat pentru teatru, după modelul specialiştilor numiţi „prospettici”, adică perspectivişti. Toţi aceşti pictori îşi bazau compoziţiile pe efecte de perspectivă, mulţi dintre ei folosindu-se şi de „camera optică”, un fel de promotor al aparatului de fotografiat, care proiecta imaginea pe o placă de sticlă, de unde putea fi calchiată pe hârtie, devenind un fel de studiu pregătitor. Realizau astfel relevee, din grija pentru precizia arhitecturală şi coerenţa spaţiului, chiar dacă nu se sfiau să modifice unele elemente ale imaginii, reducându-le sau mărindu-le după nevoile compoziţiei.
Veduta secolului al XVIII-lea se bazează pe o sinteză inedită între precizia obiectivă, veridicitatea peisajului urban, animat de evenimente oficiale sau familiare, şi redarea în egală măsură exactă şi sensibilă la lumina care, reflectată de apă pe ansamblul edificiilor, conferea un aspect încântător. Prezenţa constantă a apei era o ocazie pentru artişti de a-şi demonstra virtuozitatea picturală prin oglindirea vieţii veneţiene în apele schimbătoare ale canalelor. Această oglindă a apei funcţionează mai ales la Bernardo Belloto, ca în „Campo Santi Giovanni e Paolo”, din 1745, cu dubla imagine a clădirilor ce mărginesc canalul.
Multe dintre operele timpurii ale lui Canaletto erau pictate „după natură”. Ele sunt cele mai căutate. Artistul inovează în direcţia efectelor de atmosferă şi culoare locală. Vedutele lui Canaletto au atins cote remarcabile pe piaţa de artă, preţul-record fiind obţinut la Sotheby’s Londra, în 2005: 18,6 milioane de lire sterline pentru „Canal Grande între Palazzo Balbi şi Rialto”.
Călătorii şi amintiri
Canaletto, Piaţa San Marco
Adevăratele motive ale acestui avânt sunt de natură economică. El este urmarea unei cereri din ce în ce mai mari, determinată de dezvoltarea „Marelui Tur”, călătorie de studii prin Europa, şi mai ales prin Italia, prin care elitele europene, în special cele britanice, îşi desăvârşeau educaţia. Cetatea Dogilor era una dintre etapele principale ale acestor călătorii şi fiecare turist, cum i-am spune astăzi, dorea să aibă o amintire a oraşului. Vedutiştii au răspuns acestei dorinţe.
Pe primul loc al „suvenirelor” erau desigur evenimentele vieţii publice: ceremoniile de învestitură, primirea ambasadorilor, marile sărbători religioase, cum ar fi Înălţarea. În acest ultim caz, Dogele arunca de pe puntea somptuoasei galere oficiale, „Buncitoro”, un inel de aur în apă, simbolizând „căsătoria” Veneţiei cu marea. Toate aceste evenimente erau însoţite de numeroase atracţii: regate pe Canal Grande, curse de tauri în Piaţa San Marco…
Apoi erau tradiţionalele sărbători populare, Carnavalul, de exemplu, care durau mai multe luni. Se spunea că Veneţia petrecea jumătate din an în sărbători. Era un oraş-spectacol în care procesiunile, paradele, jocurile acvatice se întreceau în fast, având ca fundal splendide edificii, locuri emblematice pentru identitatea veneţiană, cum ar fi San Marco şi piaţa cu acelaşi nume, Procuratie, Piazzetta alăturată, mărginită de Palatul Dogilor şi de Libreria şi deschisă către puntea pe care se ridicau coloanele gemene ale Sfântului Theodor şi a Leului din San Marco, intrarea pe Canal Grande, străjuită de impunătoarea biserică Santa Maria della Salute… Foarte repede, aceste locuri simbolice s-au transformat din cadru în subiect al picturii, personajele şi scenele de mici dimensiuni având numai rolul de a le anima.
Bernardo Bellotto, Canal Grande
Vedutele erau cumpărate mai ales de către străini, de mecena englezi ca Joseph Smith, consulul englez, căruia Canaletto în datorează în mare parte averea şi notorietatea.
„Vedutismul constituie un fenomen de foarte mare importanţă (…) pentru că a răspândit în lume imaginea unică a cetăţii din lagună şi a contribuit în mod decisiv la naşterea mitului Veneţiei”, scria Filipo Pedrocco, conservator la „Ca’Rezzonico”, palatul de pe Canal Grande devenit, din 1935, muzeu dedicat secolului al XVIII-lea veneţian.
Dar dezvoltarea genului a depins mai puţin de comenzi directe şi mai mult de piaţa de artă şi de intermediari. Cu rare excepţii, cei mai mulţi pictori lucrau pentru negustorii care, după părerea istoricului de artă Montecuccoli degli Erri, ar fi jucat un rol important, asumându-şi cumpărarea materialelor, alegerea subiectelor şi a dimensiunilor pânzelor şi organizarea lucrului în aşa fel încât să poată fi satisfăcută rapid cererea mare a pieţei. Fiecare parte a tabloului, figuri, perspective, corăbii, era repartizată unui artist specializat în reprezentarea respectivă. Acest sistem explică o mare cantitate de producţii mediocre, stereotipe.
Maeştri de redescoperit
Francesco Guardi, Podul Cerşetorilor
O expoziţie din acest an de la Galeria Naţională de Artă din Washington, intitulată „Veneţia: Canaletto şi rivalii săi”, prezenta cele mai frumoase pânze ale principalilor artişti, permiţând redescoperirea unor maeştri subestimaţi, ca Bellotto şi Marieschi, care îşi egalează profesorul. Putea fi astfel urmărită evoluţia genului de la fixarea pe pânză a evenimentelor prestigioase la alegerea oraşului în sine drept subiect, pe măsură ce mijloacele artistice evoluează ajungându-se la echivalarea atmosferei flou şi a ceţurilor din operele bătrânului Guardi. Acesta a pictat adevărate poeme ale cerului şi apei la crepusculul Republicii, a cărei cădere s-a petrecut puţin după moartea lui, în 1793, cum ar fi „San Giorgio Maggiore e la Giudecca”, datată cu aproximaţie 1780. Cu Guardi se termină epoca de aur a vedutei.
