Când trenul s-a pierdut în depărtare…

Am făcut o cântare în gară, că tocmai sosie domnul președinte. Iohannis, se înțelege, m-au chemat liberalii să le fac o cântare mai marilor sosiți din București. S-au dus cu toții într-un alt univers, unul paralele rău de tot. Crucișătoarele imperiale au dus un război de uzură la soare răsare, am citit prin ziare, încă se mai publicau ziare, încă făceau hârtie de orez, cumva în secret, undeva în Tibet, unii, alții. Chestie de tradiție, de încăpățânare, de fitile geostrategice. Înfrânți în chip rușinos, cei trei împărați de la soare răsare au pornit în pribegie, s-au angajat la o benzinărie austriacă, s-au apucat de fumat, au tras serios la măsea și într-o bună dimineață au șters-o cu toți banii din casierie. A scris pe Google. În sfârșit, Marabella a trecut pe la mine într-o bună dimineață și mi-a zis că are un chef nebun să se vânzolească prin lumea largă. Venise cu valiza după ea. M-a rugat s-o însoțesc până la gară, să se sărute și ea așa, cu cineva, pe peron, înainte de plecare. Să-mi scrii pe email când ai de gând să-mi zici de comoară, îți dai seama ce de bănet, o să ne facem de cap în Hawai, la Paris, pe Coasta de Azur, vai, nici nu vreau să mă gândesc, o să fie o nebunie, de-abia aștept să ne întâlnim! Când trenul s-a pierdut în depărtare, am zărit-o pe Bobolina zburând pe deasupra norilor urmărită de flotilele baronilor din nord. M-am frecat la ochi. Bobolina era, Bobolina draga de ea. Mi-a făcut semn cu mâna, râdea de se prăpădea. O fandosită, zău așa! S-o filmez s-o vadă toată lumea pe Youtube de cât de nebună e! Seara m-am dus la dans să încerc să aflu care mi-a furat stickul. Bateristul orchestrei noastre de dixieland se tot smiorcăia. Nu știu care l-a chemat să zică ceva la microfon iar el tot smiorca, smiorca. Noaptea se transforma într-un delfin cicălitor. Uite-așa. Unul dintre tromboniști i-a dat o batistă adusă dintr-un bazar din Tripoli. Hala de grâu s-a umplut de miresmele mărilor calcinate de soarele portocaliu al viselor noastre beduinice care se vălureau noaptea prin mintea noastră înamorată de senzațional. Visele astea erau stârnite de văluririle magnetice ale electricilor din Susa Mabusa, zău că nu vă mint. Hala avea arcade suple, din abanos. De undeva, cădeau petale de trandafir care se acopereau unele pe altele, ușor, fantomatic vălurind întreaga realitate. Dansatorii se roteau în sensul invers acelor de ceasornic întinerind văzând cu ochii. Stickul? Ia-l de unde nu-i! Era Pitoșkin acolo. L-am zărit. Umbla după o fetișcană. Într-o zi de vineri, Rudolf, frizerul fără foarfece, m-a tras într-un gang și m-a întrebat în fel și chip. Unde e comoara, musiu Houdini? Dar lasă că-mi zici mai târziu! Uită-te acum la mine! Cum arăt? Zi, cum arăt?! Cum era? Sigur că mai tânăr. Da, ești mai tânăr, Rudolf, i-am zis vrând să-i fiu pe plac, să nu-l supăr. Băuse vreun ceai, luase vreun hap de la spițerie, un drog, ceva. Chiar arăta mai tânăr, mai robust, mai plin de viață. Soarele era de-acum dogoritor. Nori molateci. Un aeroplan portocaliu. Înseamnă că am ieșit din București și am intrat în celălalt București. O vreme n-am înțeles ce-a vrut să spună. Rudolf, frizerul fără foarfece, era unul dintre cei mai buni ticluitori de fabulații văluritoare. Erau mulți alții în București. Brambulo, bancherul, Adervistoian, comerciantul de blănuri, Elefteria, nebunatica, modista la Mantao & comp. În ziarul am citit tot felul de articole aiuritoare scrise de ei despre monștri marini, despre ținuturi îndepărtate, despre aventuri nemaipomenite, despre comori neștiute, despre triburile ciudate care sălășluiau în adâncurile oceanului. În ziarul am citit că trenul către Alhombra a deraiat dincolo de râul albastru, așa din senin, fără explicație.