Ce am spus (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(32.) „Scriitorul nu mai este o vedetă, aşa că viaţa lui particulară nu mai interesează nici publicul, nici autorităţile”

<Vă propun să începem acest dialog cu… începutul. Satisfacem, astfel, curiozitatea firească a multor  cititori dornici să vă cunoască şi altfel decât vă cunosc din cărţile pe care le-aţi publicat. Vorbiţi-mi, deci, despre mediul familial, despre primele cărţi citite, despre anii de liceu şi de facultate, despre tot ce consideraţi că ar putea reconstitui climatul în care v-aţi format ca intelectual.

Întrebarea este politicoasă, însă îmi vine destul de greu să cred că „mulţi cititori ar dori să mă cunoască şi altfel2 decât mă cunosc din cărţile pe care le-am publicat. (Fără falsă modestie, mă îndoiesc sincer că aş avea „mulţi cititori” care să-mi fi citit volumele). Scriitorul nu mai este o vedetă, aşa că viaţa lui particulară nu mai interesează nici publicul, nici autorităţile. (Drept consecinţă, publicul nu şi-l mai doreşte drept model, iar oficialităţile, nemaitemându-se prea tare de scriitori, nu se mai obosesc să le ofere condiţii decente de viaţă.)

Înainte de toate, o remarcă trebuie făcută, pe de o parte, în anul 1992, scoteam romanul COCHILIA, o carte a cărei acţiune începea în continuarea „obsedantului deceniu”, se desfăşura în zilele fierbinţi din decembrie’89 şi se termina prin anii 2000. Personajul principal sfârşeşte prin a se retrage în propria-i cochilie. De multe ori cred că am avut o premoniţie în ceea ce mă priveşte. Pe de altă parte, de la primele încercări literare, am realizat că [scriitorul] are o dublă obligaţie: aceea de a-şi clădi opera şi aceea de a se bate pentru ea. Foarte rar se întâmplă ca un autor să aibă talent în ambele. La noi, în lipsa celei dintâi, cea de a doua latură a dat foarte mulţi profesionişti. Eu am neglijat acest aspect, sunt speriat de fiecare venire în capitală, locul unde-i peştele gras, ca în orice sistem supracentralizat. Aşa că, stângaci şi tardiv, abia acum mă folosesc şi eu de orice prilej pentru a aduce în discuţie cărţile mele. E o îndatorire la care am rămas prea multă vreme corigent. Până la ANABASIS, primul volum din ciclul CEI O SUTĂ, am publicat câteva cărţi care au făcut vâlvă prin anii optzeci, dintre care SPITALUL, de pildă, cred că rezistă şi astăzi. Cine îşi mai aduce aminte de o carte nereeditată de peste douăzeci de ani? Sau cine ştie ceva despre MAXIMELE MINIMELE, uitate de toate listele postmoderniste? Şi, atunci, cine sunt acei „cititori care doresc să mă cunoască şi altfel decât…”? Cu această rezervă serioasă, voi răspunde, totuşi, conştiincios – ca un elev cuminte – la toate întrebările. M-am născut într-o familie cu origine socială extrem de nesănătoasă. Fratele meu, cu zece ani mai mare decât mine, a fost dat afară din liceu şi „a reuşit” de două sau de trei ori la facultate „fără loc”. Eu m-am născut pe cât de repede s-a putut după 23 August, fiindcă din pricina prigoanei fasciste, părinţii au trebuit „să mă amâne”. (Inutil să spun de ce scriu 23 August cu majusculă.) Tata funcţionar, mama profesoară de pian, am trăit o copilărie în frig şi mâncare pe sponci. Un prieten, de acum dispărut, povestea, ori de câte ori avea ocazia, că am fost singurul caz cunoscut de el de băiat cu pantalonii peticiţi la genunchi şi petecul rupt şi el. Totuşi, am avut noroc: părinţii n-au fost deportaţi, n-au fost închişi, alţii au dus-o mult mai rău ca noi.

În clasa a V-a am fost nedreptăţit şi nu mi s-a dat diplomă. Am luat o cărămidă, am învelit-o într-un ziar şi m-am dus să-i dau cu ea în cap colegei care eram încredinţat că mi-a uzurpat laurii. Acolo am dat de nişte băieţi mai vânjoşi decât mine, n-am mai făcut „moarte de om”, dar n-am mai învăţat nimic până la bacalaureat. În schimb, am citit foarte mult şi am jucat şah. Cultura clasică mi-am făcut-o în timpul acela.

La admiterea la facultate, am fost, bineînţeles, primul sub linie la filosofie pură, dar am intrat, o săptămână mai târziu, la defectologie. De fapt, n-am vrut să dau nici la una, nici la cealaltă – de mic copil visasem să ajung regizor de teatru. Doar că în 1963 mi s-a spus că secţia respectivă nu fiinţa. După câteva luni de mândrie că sunt student, am vrut să-mi retrag actele, nevăzând nici un rost să buchisesc nişte cursuri îngrozitor de plictisitoare. Şi de inutile. Am început atunci să imaginez o „altă psihologie” şi am devenit un clasic şoarece de bibliotecă. Rezultatul a fost că luam note mari la examene, că eram hotărât să devin om de ştiinţă şi să termin cu „aiurelile artistice”. Poate de aceea nu am vrut în cei cinci ani petrecuţi la Cluj nici un contact cu viaţa literară de acolo. „Cealaltă psihologie” nu m-a părăsit niciodată şi, ulterior, am predat-o şi studenţilor mei. Sper ca anul acesta s-o pun, în sfârşit, pe hârtie.

Pe urmă, m-am întors totuşi la literatură, ocupându-mă, totodată, de peste treizeci de ani de copiii în suferinţă, unde cred că sunt într-adevăr util. Aceste două preocupări, împreună cu familia, îmi ocupă întregul timp.

Când şi cum v-aţi descoperit vocaţia de scriitor?

Am comis încercări literare, la fel ca majoritatea celor ce-au copilărit înaintea erei televizorului. Am scris foarte prost, dar, totuşi, după standardele de atunci, mi s-a şi difuzat o „piesă” pe postul local de radio – pe când aveam vreo zece ani. Am reluat această activitate în liceu – cu rezultate la fel de catastrofale. Pe urmă, în anii de studenţie, a urmat „perioada ştiinţifică”, cea cu Psihologia transversală. Abia prin anul patru sau cinci am reînceput să scriu. Dar din clipa aceea am ştiut că voi fi scriitor. Şi apropo de teatru, la sfârşitul anilor şaizeci, ca şi la începutul anilor şaptezeci, am bombardat teatrele cu vreo zece piese într-un act sau în mai multe. În teatru n-am făcut faţă: mafia a fost şi este prea mare. Cu atât mai uimit am fost când, treizeci de ani mai târziu, mi-a apărut o piesă în trei acte într-un volum cu alţi autori contemporani. Înseamnă că piesa a rezistat peste ani. Şi mai înseamnă că eu am fost de vină şi nu lucrările mele: n-am avut tăria să mă bat până la capăt pentru ele. (Totuşi, greaţa amintirilor acelui funcţionar descurcăreţ care m-a făcut să renunţ nu mi-o voi putea reprima niciodată. Şi nici sila faţă de nenumăratele „explicaţii” n-o pot depăşi. Înainte de 1989 piesele mele nu se puteau juca ”din pricina cenzurii politice”, acum nu se pot juca „din cauza cenzurii economice”. Să fim serioşi! Uitaţi-vă la ce se pune pe scenă şi aveţi adevărata explicaţie. Cel puţin, CEI O SUTĂ îşi pot urma destinul şi în lipsa acestor funcţionari ai pseudoeconomiei de piaţă…)

<Cărţile dumneavoastră lasă impresia unei mari spontaneităţi atât în gândire, cât şi în expresie. Dar, după cum bine se ştie, aparenţele înşală adesea. În consecinţă, întreb cât de elaborată este spontaneitatea dumneavoastră?

Cărţile mele se împart în două categorii: CEI O SUTĂ şi CELELALTE. CEI O SUTĂ nu se pot scrie spontan. Pentru CEI O SUTĂ este nevoie de o documentare istovitoare, dar, ca şi CELELALTE şi ei se nasc, într-adevăr, în vreme ce scriu.

<Care va fi statutul scriitorului în lumea românească de mâine?

Sper ca scriitorul să redevină o personalitate. O sper, în primul rând, pentru cititori. Ca şi pentru nivelul cultural, politic şi economic al acestei ţări. Nu este adevărat că mass-media uzurpă faima artiştilor. Artiştii şi scriitorii, în primul rând, trebuie să se obişnuiască să trăiască în noua realitate. În decursul istoriei au existat şi fracturi mult mai mari (doar că s-au întâmplat în timp mai îndelungat), iar scriitorii au supravieţuit. O vor face şi acum. Cei ce-s scriitori.

<Ce ar trebui să se facă pentru ca literatura română să fie mai bine cunoscută în lume?

În primul rând, să fie bine cunoscută în ţară. România este locul care-şi devoră cu masochism valorile. Şi asta nu de azi, de ieri. Criticii (câţi au mai rămas) nu citesc cărţile, ci cunosc autorii. Sau nu-i cunosc. În 1920, în urma unui „referendum” candidatul român la Premiul Nobel pentru literatură a fost… Alexandru Dominic. Au urmat „scriitori canonici ai momentului”. De fapt, singurii care s-au putut afirma pe alte meridiane au fost cei care au părăsit ţara. Nici acum lucrurile nu stau altfel şi nu văd nici un semn că s-ar schimba.

În principiu, într-o ţară normală, lucrurile ar fi destul de simple: se ştie că nici o editură din apus nu publică un autor cu o primă lucrare fără să-şi ia nişte măsuri de siguranţă. De regulă, acestea sunt de natură materială. Editorul englez sau german n-are cum să evalueze şansele de succes ale unei cărţi în limba română. Nici cel francez sau cel spaniol. Traducătorul bun (şi numai acesta trebuie luat în seamă) trăieşte din munca sa şi are nevoie de bani pentru a trăi din prestaţia făcută. Dacă statul român ar investi o sumă modică, (de pildă 50.000 de dolari pe an) în promovarea a trei până la cinci autori în occident, lucrurile s-ar aşeza în matca firească. Un autor ar trebui ajutat o singură dată: dacă va avea succes, va fi solicitat chiar de cei ce până atunci n-au avut cum să ştie de el. Dacă n-a avut succes, lucrurile ar fi clare. Câţi „autori de export” avem cu adevărat s-ar vedea în foarte puţini ani. Dar pentru asta ar trebui făcută o selecţie, iar eu mă îndoiesc sincer că un critic român important care n-a auzit de o carte importantă este un critic important. Cine să facă selecţia? Abia apoi am avea dreptul să protestăm că nu s-a găsit anual o sumă atât de infimă pentru promovarea literaturii române în lume. Există cineva cu putere de decizie care să dorească acest moment al adevărului? (Fără să mai amintim că, dacă doi-trei autori români ar sparge cerul, ar fi şi alţii solicitaţi să publice în ţara respectivă. Şi din nou mă îndoiesc de faptul că aceşti doi-trei ar fi dispuşi să-i tragă după ei şi pe ceilalţi. Aşa cum o fac polonezii, cehii sau ruşii. Sau ungurii. Sau toţi ceilalţi…)

<Ce înseamnă astăzi curaj în literatură?

Exact ceea ce a însemnat şi ieri. „Curajul” nu reprezintă o categorie estetică. În timp, cărţile nu rezistă datorită „curajului”, ci datorită valorii literare.

<Câte satisfacţii şi câte insatisfacţii v-a adus profesiunea de scriitor?

Îmi vine foarte greu să răspund credibil la această întrebare, de frică să nu par preţios: când scriu se întâmplă să fiu fericit. Şi asta în condiţiile în care cred că fericirea rupe timpurile – ceea ce nu se întâmplă de multe ori în viaţa cotidiană, întrucât omul trăieşte, îndeobşte, prezentul strivit de ecourile unui trecut asumat şi de percepţia unui viitor ipotetic. CEI O SUTĂ îmi produc asemenea momente. Insatisfacţiile sunt inerente, ţinând cont că fiecare autor care se respectă se crede nedreptăţit. Oricum, climatul cultural de azi măreşte inutil aceste insatisfacţii. Folosesc prilejul de a mai reitera îndemnul tuturor celor ce pot să nu scrie să n-o facă.

<Care este relaţia ideală dintre artă şi politică?

Curat ideală: aceea ca politicienii să plătească pentru a fi permanent traşi de mânecă de către artişti. Şi să plătească bine!

<Nu puţini sunt cei care consideră că morala şi politica nu pot dialoga. Dacă este aşa, care dintre ele refuză dialogul şi de ce?

Până astăzi prea puţini oameni de stat s-au implicat în politică uitându-şi orgoliile în faţa uşii. Omul este mânat (şi) de instincte, iar politicianul nu este nici el mai mult decât un om. Sigur, există şi oameni potenţial morali. Problemele apar atunci când şi aceştia sunt puşi în situaţia de a decide în numele celor mulţi. Politicianul ar trebui să fie o instituţie, or – aşa cum am spus – rămâne om.

<Preferi să fii bogat sau fericit?”- întreabă Epictet de aproape 2.000 de ani. Vă rog să răspundeţi la această întrebare ca şi cum filosoful grec v-ar fi pus-o dumneavoastră, eu având doar rolul de poştaş.

Categoric fericit. Bogăţia in sine este iluzia de fericire.

<Ce calităţi apreciaţi cel mai mult la un om? Dar la un scriitor?

 Lin Yutang pretinde că omul se deosebeşte de maimuţă prin simţul umorului şi capacitatea de a se plictisi. Cred că are dreptate. Fără simţul umorului m-aş plictisi şi fără plictiseală n-aş putea râde.

<Ce sfaturi îi daţi uneori scriitorului care sunteţi şi cum reacţionaţi când el nu vă ascultă?

Îmi dau foarte multe sfaturi şi nu le respect aproape niciodată. În primul rând, încerc să-mi temperez orgoliul şi sila. Nu prea reuşesc nici cu una, nici cu cealaltă.

Ce aveţi pe masa de lucru în momentul de faţă?

Mă aflu la al cinzeci şi şaptelea an de viaţă şi nu am nici un contract cu Dumnezeu pentru alţi ani, pentru alte zile. Faptul că mi s-a îngăduit să trăiesc atâta (şi fără boli majore, fără războaie, fără alte mari nenorociri!) ţine de un mare dar divin. Totuşi, fiind o fiinţă umană, nu mă pot abţine de a nu face planuri. Vreau să mai scriu trei lucruri: să termin CEI O SUTĂ, să definitivez şi să public, în sfârşit, ÎNTRODUCEREA ÎN PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ şi să mai scot un volum de scurte povestiri în genul MAXIMELOR – MINIMELOR sau al PARANOIEI SCHWARTZ.

CEI O SUTĂ reprezintă obsesia vieţii mele. M-am îmbolnăvit de acest proiect ucigaş într-o noapte caniculară din vara anului 1985. Aveam patruzeci de ani şi o groază de probleme – şi cine nu avea? – şi mă întrebam ce raţiune mă mai poate face să continui. Mi-am amintit că singurul rost în viaţă constă în speranţă: în speranţa în urmaşi, în speranţa în operă. Mi-am mai spus, atunci, că, dacă ne despart doar 2.500 de ani de începuturile istoriei noastre mai mult sau mai puţin riguros atestate, înseamnă că ne despart doar o sută de generaţii de la căderea Babilonului, că fiecare dintre noi reprezintă un procent de istorie şi că responsabilităţile noastre cresc pe măsură. Atunci am început să scriu CEI O SUTĂ şi după cincisprezece ani am trecut de jumătatea proiectului. N-aş fi putut să mă înham cu şanse la această povară minunată dacă n-aş fi avut atunci, în 1985, zece cărţi în spate. Dar nici n-am crezut că voi avea atât de mult de lucru. Practic, CEI O SUTĂ se confundă cu întreaga mea trecere: socotesc anii în funcţie de la Al Câtelea mă aflu, trăiesc în diferitele perioade ale istoriei şi revin tot mai greu în contemporaneitate. Ignorarea totală a celor patru volume apărute (chiar dacă unele premiate, chiar dacă au apărut şi cronici laudative) de către marele public nu mă face să mă simt mai bine. Dacă o asemenea iniţiativă – măcar prin grandoarea ei, prin paranoia ei, dacă vreţi – nu poate să te plaseze în conştiinţa publicului român şi nici în preocupările şi în sintezele criticilor, înseamnă că sunt puţin şanse ca în ţara asta să existe vreodată scări de valori făcute în cunoştinţă de cauză. Eu sunt convins că CEI O SUTĂ va fi odată şi odată o carte de căpătâi, chiar dacă eu atunci nu voi mai fi. Sau poate şi de aceea. Spaima mea rămâne doar că nu voi apuca să scriu şi pe Cel de Al O Sutălea. Mă trezesc cu această spaimă şi adorm cu ea. În EFECTUL P afirmam că orice angrenaj, oricât de sofisticat, nu poate funcţiona dacă îi lipseşte şi un singur şurub. Dintre CEI O SUTĂ nu sunt încă pe piaţă decât jumătate şi încă puţini în manuscris. O să aibă norocul să iasă cu toţii în lume? (Până una alta, CEI O SUTĂ funcţionează deja. Măcar în cazul meu, ei m-au schimbat profund în modul de a gândi. Iar dacă au reuşit asta cu mine, de ce să nu reuşească şi cu altul?)

Vreau să termin şi să public INTRODUCEREA ÎN PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ fiindcă ea va explica şi ceea ce am scris în literatură. Şi pentru că dă o coerenţă logică explicării comportamentului uman.

Cel de al treilea proiect îl reprezintă un volum de proză scurtă, POOLOURI, cum trebuia să se numească MAXIMELE MINIMELE (apărute în 1984). Acest scurte povestiri (mult mai postmoderniste decât lucrările pomenite în pomelnicele de uz găşcar) mă fac să mă simt în mână, să nu uit de epic, să nu uit de mine însumi. (La sfârşitul anilor şaizeci, când am ştiut că voi deveni scriitor, am scris o mulţime de crochiuri cu scopul de a-mi face mâna. Nu cred în prozatorul care scoate capodopera „din prima”. Scrisul se învaţă, ca orice meserie. Deşi sunt proze în sine, POOLOURILE  îmi sunt necesare şi pentru studiu.)

Cât de departe sunt toate astea de ceea ce scriu în cărţi! Soţia îmi spune că prea le pun pe toate la inimă. Da, dar murdăriilor vremelnice le răspund prin publicistică. (Scriu editoriale la ziare locale cu puţini cititori. Am scris şi la ziare centrale. Cât timp publicaţia rezistă, e clar că mă citesc câţiva oameni. Am condus şi un post de televiziune. Niciodată n-am fost mai „celebru” ca în acei doi ani. Mass-media reprezintă o forţă şi merită s-o folosim.) Scriitorul român face publicistică nu numai fiindcă e sărac, dar şi fiindcă aici este mai bun decât starurile inculte născute pe micul ecran. Şi fiindcă simte că trebuie să ţipe, atunci când îi vine să ţipe.

Rezumând: în mine se află doi oameni – pe de o parte scriitorul, total dezinteresat de murdăria vieţii noastre politice, sociale şi culturale atunci când îşi scrie fericit născocirile şi, pe de altă parte, omul, profund orgolios, care n-ar refuza nici bogăţia, însă care regretă şi anii când, în copilăria sa, autori cu totul mediocri reprezentau eroii intangibili ai populaţiei lipsite de televizor. Spre noroc, deocamdată, scriitorul este (încă) mai puternic decât omul. Şi mai încăpăţânat. Altfel n-ar putea continua.

(Sergiu Adam în revista Ateneu, aprilie 2001)

 

Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.