CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Tatăl Celui de Al Nouăzeci şi patrulea, Pip, a fost executat (şi) pentru „înaltă trădare”. (Acesta a fost primul cap de acuzare.) O previziune pe care fiul său n-a aşteptat-o cu mâinile încrucişate. Dar, din păcate, nici măcar energia sa parcă fără limite nu l-a putut, de data asta, ajuta până la capăt. Şi n-a putut parcurge la timp nici distanţele prea mari. Şi nici de ubicuitate n-a avut parte Simon spre a putea coordona personal evenimentele ce-şi urmau cursul, dependente unele de altele la asemenea depărtări.

Simon n-a aşteptat cu mâinile încrucişate. Scribul nu cunoaşte toate demersurile fiului lui Pip, însă ştie că generalul a fost de două ori în Rusia. (Privind la datele acelor deplasări, scribului abia că i-a venit să creadă în ce ritm a parcurs Al Nouăzeci şi patrulea uriaşele distanţe. Dar tot prea încet.) Desigur, acestea au fost misiuni diplomatice, generalul n-a întreprins acele călătorii în calitate de persoană privată. A doua oară, pe drumul de întoarcere, s-a întâlnit la Şiria cu generalul rus Artur Rüdiger, cel în faţa căruia Artúr Gorgey tocmai a capitulat.

Ca o ironie a sorţii, Görgey, cumnat al baronului Bohus, a semnat cu împuternicitul ţarist, generalul Frolov, documentul capitulării şi depunerea armelor în data de 13 august 1849 tocmai în castelul apropiatului său, unde, altădată, a petrecut ore atât de plăcute în grădină şi pe dealurile din jur. Şi unde, atât de energica baroneasă Antonia, a avut un rol aşa de mare în dezvoltarea atitudinii sale naţionale, dar nu antihabsburgice. Simon n-a avut ce să-l convingă pe Rüdiger: el a venit cu instrucţiuni clare chiar din partea ţarului. Iar modul cum i s-a cerut generalului rus să-i trateze pe prizonieri nici nu era împotriva principiilor aceluia. Pe ruşi, ca şi pe francezi, se spunea, că generalul Simon i-ar fi adus, în momentele atât de dificile pentru Austria, în sprijinul armatelor imperiale. Desigur, asemenea afirmaţii conţineau o mare cantitate de exagerări, mai ales că Al Nouăzeci şi patrulea n-a făcut niciodată un secret din lipsa sa de simpatie faţă de francezi. Însă că Simon a fost purtătorul unor mesaje la cel mai înalt nivel este posibil. Şi că modul cum şi-a îndeplinit el soliile a ajutat la succesul tratativelor este probabil. Generalul avea şi un scop personal precis: evenimentele de după revoluţii riscă adesea să se soldeze cu răzbunări înecate în sânge, iar represiunile nu îi privesc întotdeauna doar pe cei ce au pierdut jocul, ci pot fi şi urmarea unor învinuiri arbitrare, prin care un învingător să folosească prilejul să scape de un rival sau de un duşman, fără ca acele mai vechi neînţelegeri să fi avut vreo legătură cu tulburările din timpul modificărilor politice. Pentru a evita răzbunările şi pentru a nu mări sentimentele antihabsburgice provocate de represalii, cel mai bun lucru era ca forţe străine să arbitreze, măcar pentru o vreme, teritoriile aduse la „linişte”: ruşii în apus şi francezii în sud şi în vest. Cu ruşii te poţi înţelege după nişte mese îmbelşugate udate cu cât mai mult alcool, iar generalii francezi nu mai erau dintre soldaţii ridicaţi peste noapte din simplii sergenţi. (Asta la Şiria trebuia gândit, dar nu exprimat cu voce tare: ruşii erau de faţă în calitate de trupe de ocupaţie, iar povestea cu avansările rapide… Păi, ce, Görgey în cât timp a devenit din locotenent general? Mai înainte, după moartea tatălui său, a părăsit armata ca simplu locotenent; în 1848 a revenit în uniformă de căpitan şi imediat a fost avansat maior; după victoria de la Ozora asupra imperialilor, încă în acelaşi an, la 7 octombrie, a primit însemnele de colonel; după doar câteva săptămâni, în urma bătăliei de la Schwechat, a devenit general; şi ar fi putut accede chiar şi la gradul suprem, cel de mareşal – ce i-a fost oferit de către Kossuth în primăvara următoare -, dacă nu i s-ar fi părut chiar şi lui prea mult!) Görgey a putut fi salvat de către ruşi, cei treisprezece generali nu¹. Iar la Budapeste n-a putut fi salvat nici fostul prim-ministru al Ungariei Revoluţionare, Contele Lajos Batthyány. Nici Al Nouăzeci şi treilea, „Înţeleptul Lombardiei şi al Piemontului” n-a putut fi salvat la Segrate. Şi mulţi alţii în alte locuri².

După toate astea, Simon era încă foarte tânăr: nu împlinise nici treizeci şi trei ani. „În Austria era din nou linişte”. Însă nu şi în sufletele oamenilor: unii doreau să-şi consolideze cât mai palpabil victoria, ceilalţi îşi lingeau cu ochi scânteietori rănile. Generalul Simon, rămas fără încetare în slujba împăratului, a renunţat să mai folosească titlul de conte. Ceea ce trebuia să indice ruptura de tatăl său, martir al învinşilor. Dar Al Nouăzeci şi patrulea a continuat să-şi folosească în mod firesc numele de familie, semn al continuităţii neamului, dar şi dovadă că nu se lepăda nici de părintele său, nici de cei pentru care a murit Pip. Să înţeleagă cine ce voia!

Simon era încă foarte tânăr: nu împlinise încă nici treizeci şi trei ani. Când a împlinit vârsta cristică, şi-a făcut un nou bilanţ. Cu „organizarea” a dovedit că a ştiut să se descurce foarte bine: a navigat biruitor printre cele mai sălbatice talazuri, când nu numai că n-a suferit nici un fel de pierderi³, dar a şi avansat necontenit: „orice întâmplare, oricât de neprielnică, oferă şi destule şanse – trebuie doar să le sesizezi şi să le ştii folosi!”. Şi, din nou, Simon ajungea la „scop”. După ce ai totul şi ai dovedit că eşti capabil să-ţi aperi acel „tot” în toate situaţiile, ce-ţi poţi dori mai mult? Simon era conştient că întrebarea „Ce rost are?” născută dintr-o filozofie de doi bani reprezintă cel mai mare pericol pentru eficienţa în acţiune: asemenea oricărei îndoieli, ea nu face decât să submineze voinţa şi eficacitatea demersurilor. Simon nu era omul dispus la lungi deliberări şi acţiona întotdeauna fără nici o şovăială. Şi, totuşi, ce? Şi pentru ce mai departe? 1848 a fost un hotar. Generaţii întregi, până la prima conflagraţie mondială, se vor raporta la acel an: „înainte” a devenit ceea ce s-a întâmplat până la revoluţie, „după” ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Nici nu trebuia să precizezi înainte de ce şi după ce. Subînţelesul a intrat în limbajul curent. Mai mult: pentru un mare număr de supravieţuitori ai evenimentelor, 1848 a însemnat retragerea din viaţa publică. O parte dintre cei în vârstă s-a retras să contemple filmul celor întâmplate – film ce nu putea fi uitat de nimeni -, cei tineri s-au dedicat altor activităţi. Alţii, e drept, au rămas să mai încerce o dată. Dintre ei, unii au plătit şi a doua oară, câţiva au izbutit. Pe lângă ei, numeroşi cetăţeni au reluat entuziasmul revoluţionar sub streşinile clădirilor de pe marile bulevarde. Din când în când, aceştia erau ridicaţi de poliţie. După ce li se dădea drumul, reveneau pe stradă şi continuau să gesticuleze.

Generalul Simon nu se vedea în nici unul dintre aceste roluri. În primul rând că nu se putea imagina în civil. (O dată, o singură dată şi-a comandat un costum la cel mai căutat croitor din Graz. Nu din Viena pentru că avea sentimentul că întreprinde ceva ilegal. La ultima probă, s-a uitat în oglinda mare şi nu s-a recunoscut în redingota neagră, bine ajustată pe corpul său atletic. S-a dezbrăcat de acele haine, le-a plătit şi le-a lăsat în atelierul maestrului croitor.) Să nu-şi continue viaţa de dinainte, chiar dacă ar fi putut s-o facă, n-ar fi avut nici un sens: să părăseşti ceea ce nu poate fi decât idealul atins al oricărui bărbat? Şi, atunci, ce? Să-ţi faci drept singurul scop de viitor doar să-ţi aperi cu toate forţele poziţiile? Apărarea prea lungă, a învăţat la Academia Militară, reprezintă doar o amânare a unei înfrângeri presimţite. Înfrângerea presimţită care te-a făcut să te aperi.

Nu, generalul Simon nu era omul care să întoarcă gândurile pe toate feţele! Şi-a adus familia şi tot ce putea muta de la Segrate, şi-a adus şi funcţionarii fideli, şi servitorii credincioşi, i-a plasat pe toţi în locurile cele mai folositoare, a lăsat doar un singur bărbat de încredere la Castel, pe unul dintre fiii lui Ţipor, cu scopul de a tărăgăna cât mai mult procesele de succesiune. Nu de alta, dar era bine ca schimbările să se desfăşoare cât mai lent, spre a nu putea fi legate în nici un caz de evenimentele care au dus la moartea Celui de Al Nouăzeci şi treilea. (Pentru a feri averea de o posibilă confiscare din pricina activităţii anti-imperiale a lui Pip, aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri. Numai că, în mod neaşteptat, tocmai forţa gloriei postume a „Înţeleptului Lombardiei şi al Piemontului” a ferit orice instanţă să se mai atingă de această cauză. Cel puţin, pentru o vreme.) Oricum, Simon a operat cu pricepere, în spiritul strategiei antecesorilor săi, astfel încât o parte din bogăţia familiei a dispărut fără urmă. Cât şi unde reprezintă întrebări la care nimeni şi cu atât mai puţin scribul poate să răspundă. Mama lui Simon n-a putut trece peste moartea soţului ei, aşa că a fost luată în grijă de Bruno. Unde a mai vegetat până la aproape nouăzeci de ani. Unde a mai trăit fără să mai trăiască.

„După”, timpul şi-a urmat cursul, iar, impasibile, ceasurile au continuat să-l măsoare. Metternich s-a întors la Viena, însă n-a mai ocupat nici o funcţie publică. Görgey şi-a amintit de pasiunea sa din tinereţe, chimia, şi a lucrat ca persoană privată: o vreme la Klagenfurt, apoi s-a întors în Ungaria şi s-a angajat la construcţia căii ferate spre est. (Al Nouăzeci şi patrulea a mai revenit la Castelul Bohus de la Şiria, unde baroneasa l-a primit întotdeauna ca pe un prieten de-al casei, chiar şi în timp ce ea continua activităţile ei filantropice, mai degrabă pentru victimele revoluţiei decât pentru imperiu. Nici Antonia nu l-a putut lămuri pe Al Nouăzeci şi patrulea cum de nu mai e interesat de politică Artur, adică Görgey. „Da, lucrurile sunt complicate!”, a conchis generalul Simon.) Kossuth, da, Kossuth şi-a continuat activitatea în speranţa unui sprijin de afară, realitatea din patrie nemaidându-i speranţe, nici măcar atunci când i s-a oferit din nou un loc în parlament. L-a refuzat. Manzini, în schimb, după ce „Republica Romană” din Statul Papal a fost înăbuşită de francezi, a plecat într-un nou exil; la Londra şi, împreună cu Lajos Kossuth, Ledru-Rollin şi Arnold Ruge a întemeiat „Comitetul European”, proiectul unei Uniuni Europene avant la lettre.

– Unii „s-au potolit”, alţii nu. Generalul Simon nu izbutea să înţeleagă cum se putea obişnui un ofiţer cu hainele civile, cum putea, de pildă, acel Artur Görgey, fost şef al tuturor combatanţilor revoluţionari maghiari, să se mulţumească să trăiască asemenea unui burghez oarecare! A unul civil obişnuit. Şi alţii, mulţi ca el, se arătau mulţumiţi doar că au scăpat cu viaţa.

Şi cum au putut atâtea personaje importante să părăsească Viena!?

Dar el, generalul Simon? El încotro să-şi îndrepte trupele?

El, generalul Simon, nu era defel dispus să renunţe nici la uniformă, nici la demnităţi, nici la statutul dat de casta ofiţerilor superiori. Unde, în cerc limitat, toată lumea se tutuia cu toată lumea indiferent de funcţie – într-o frăţietate în care demnitatea ierarhică era subînţelesă asemenea aerului respirat -, unde exista adevărata camaraderie şi chiar şi cele mai mari rivalităţi, chiar şi cele terminate în dueluri, nu părăseau respectul reciproc. Nu ca între civili! Unde pentru o funcţie se rosteau cele mai cumplite invective! Şi chiar dacă şi între ofiţeri existau invidii – şi în ce loc lipsesc asemenea semne ce definesc omul? -, bârfele şi răutăţile aveau o tentă specială, neîntâlnită niciunde altundeva şi rămânând întotdeauna în interiorul cercului. Cum să părăseşti de bună voie un asemenea trai? O asemenea ordine atât de riguros încetăţenită?

Bilanţul de la vârsta de treizeci şi trei ani, i-a spus că în privinţa strategiei, a „organizării”, a dovedit cu prisosinţă că nu avea probleme. Şi-a adus familia la Viena, de mama avea grijă Bruno, a rezolvat ca şi surorile să-i fie în siguranţă, a izbutit să-şi facă irelevantă descendenţa dintr-un părinte executat pentru înaltă trădare împotriva Imperiului şi asta nu doar prin renunţarea la titlul nobiliar, ci prin retragerea definitivă de la Segrate – de unde a reuşit să extragă în mod extrem de iscusit tot ce se putea extrage şi lăsând la Castel doar aparenţa unei continuităţi; astfel, în ciuda renunţării formale la conducerea administrării domeniului strămoşesc, şi-a asigurat un trai lipsit de griji atât pentru el, cât şi pentru toţi ai săi; locuia cu frumoasa sa soţie şi cu copiii într-o vilă cocoţată pe Leopoldsberg, având şi o locuinţă spaţioasă în buricul capitalei; mai poseda şi un apartament cochet pe o stradă liniştită, un activ cuibuşor de nebunii; se bucura şi pe mai departe de simpatia împăratului, în pofida marilor schimbări care au avut loc la Curte. Toată familia îi era recunoscătoare, fiind conştientă că i-a netezit drumul şi că nu este dependentă de cumplitul labirint birocratic obligatoriu de străbătut pentru oricine se mişca în Austria. Chiar şi un personaj cu notorietatea ştiinţifică a lui Bruno, cu toate relaţiile prin familiile pacienţilor săi din cercurile înalte, se lovea zi de zi de nenumăratele constrângeri administrative. Pe care i le rezolva în doar câteva clipe Simon. Cu alte cuvinte, Al Nouăzeci şi patrulea avea totul. Ce să mai „organizeze”? Încotro să-şi mai îndrepte trupele? Generalul Simon era un om de acţiune, războaiele şi marile mişcări populare s-au epuizat deocamdată, să stea într-un birou nu era obişnuit, inspecţiile prin garnizoane nu le mai făcea el, ci i se raportau doar rezultatele. Generalului Simon i se deschidea în faţă exact traiul pe care nu şi-l putea imagina pentru energia sa: doar să se menţină pe poziţii, asemenea unui castelan bogat apărându-şi cetatea asediată. Pentru că lucrul acesta îl ştie orice caporal: dacă nu ataci tu, trebuie să te aştepţi să devii oricând, la rândul tău, ţinta atacului. Deci, iată ce-l aştepta: să joace rolul castelanului bogat, să-şi păzească burta şi să-şi apere tot restul vieţii cetatea asediată!

– O duci prea bine!, îl tachina Bruno.

Ziua mai era cum era: prins cu obligaţiile cotidiene, măgulit de respectul primit oriunde, societatea de la Clubul Militar, femeile, totul îl făcea să uite. Dar aflat singur, în echipajul ce-l ducea acasă pe Leopoldsberg ori de se întâmpla să se afle noaptea fără nici o parteneră în pat în elegantul său apartament de pe Amadeusstrasse nr. 8, simţea cum energia prea puţin cheltuită îi produce o stare de lehamite. O lehamite bună pentru un filosof. Eventual pentru Bruno. În nici un caz pentru el. Simon mormăia tot timpul. Nimeni nu-l înţelegea ce mormăia.

– Nu te speria, i-a spus Bruno, simţindu-l. Până şi cei mai glorioşi împăraţi romani au trecut prin starea de otium. De splin. Aşa ceva este pur uman şi constituie una dintre deosebirile omului liber de animal.

– Da? Asta să i-o spui pacienţilor tăi! Stare de otium? Stare de reverie? El, generalul Simon, nu putea să nu se gândească la ceva foarte precis. Nu la teorii! Alea-s bune pentru poeţi, pentru trântori şi pentru oamenii slabi. Care nu sunt în stare de acţiune. Şi care de aceea şi sunt veşnicii perdanţi. De pildă, cele două procese în care a fost implicat puteau să se termine prost. Foarte prost. Ce ar fi rezolvat cu starea de otium? Nimic! Trebuie să acţionezi tot timpul. Procesele l-au marcat profund pe Simon. A învăţat ceva din ele. Şi astfel n-au mai apărut altele. Care, oricum, se pot ivi şi din senin.

El, generalul Simon? El încotro să-şi îndrepte trupele? Simon mormăia tot timpul. Nimeni nu-l înţelegea ce mormăia.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.