CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Viaţa Celui de Al Nouăzeci şi patrulea, odată ce i-a „găsit scopul”, a devenit o goană tot mai accentuată după bunuri. Doar trei evenimente l-au mai distras pe Simon şi în alte direcţii: boala şi moartea soţiei sale, politica internaţională (războaiele lui Napoleon al III-lea sau aventura mexicană a fratelui lui Franz Iosif, Maximilian), precum şi suferinţa dobândită de propriului său trup.

1. Soţia sa, „Venus din Praga” – o femeie deosebit de frumoasă, care i-a dăruit patru copii, trei băieţi şi o fată -, s-a îmbolnăvit de o maladie ciudată ce i-a afectat, încetul cu încetul, atât corpul, cât şi psihicul. I-a dispărut nu numai veşnicul zâmbet, dar şi felul de a fi i-a devenit tot mai posac, tot mai plângăcios, tot mai certăreţ. La nici cinzeci de ani împliniţi – era mai mare cu şapte ani decât bărbatul ei -, din „căsnicia modernă”, desfăşurată atâta vreme fără nici un fel de frecuşuri între soţi, n-a mai rămas decât amintirea. Când au început să-i apară şi durerile, nu s-a mai putut înţelege cu nimeni. Simon, care, în ciuda numeroaselor sale aventuri, a iubit-o sincer, a început să dea tot mai rar pe acasă. „E absolut insuportabilă şi înnebuneşte nu numai servitorii, dar şi copiii”, i s-a plâns fratelui său. Cei mai buni medici n-au reuşit s-o ajute mare lucru şi degradarea ei continua într-un ritm tot mai accentuat. Dar şi cu perioade de scurte remisiuni. Într-una dintre acestea, şi-a chemat soţul acasă, iar el a venit pe domeniul de pe Leopoldsberg şi s-a întâmplat ceea ce Al Nouăzeci şi patrulea nu ar fi crezut că i se mai poate întâmpla: s-a îndrăgostit de soţia sa, dar s-a îndrăgostit lulea. Când s-au cunoscut, relaţia lor a fost mai mult rezultatul pariurilor mondene, sentimentele trăite de vânător atunci când îşi vede trofeul la picioare. (Un vânător adevărat iubeşte vânatul.) De data aceea, a iubit-o cu adevărat, i-a admirat trupul şi ceea ce făcea, precum şi modul cum făcea ceea ce făcea. Atunci, oameni la deplină maturitate, au trăit adevărata lună de miere şi s-au iubit ca doi adolescenţi. Însă fericirea aceea – pe care doar contopirea totală a unuia în celălalt o poate degaja -, fericirea aceea n-a durat decât câteva săptămâni. Puţine săptămâni. Simptomele nesuferite ale bolii au revenit brusc. Mai acut decât oricând. Din nou, soţia lui Simon a devenit „insuportabilă”. Manifestările iubirii pătimaşe s-au transformat în aproape permanente accese de furie. Pentru prima oară în cariera sa, generalul şi-a luat un concediu. Dacă până la acea „lună de miere”, boala doar l-a agasat şi a făcut tot posibilul să-şi vadă soţia cât mai rar, acum suferea înţelegând că o pierde pe femeia pe care, măcar în acele câteva săptămâni, a iubit-o până la inconştienţă. Şi o pierdea cu fiecare zi ce trecea. La un moment-dat, şi-a spus că ar fi mai bine să se întoarcă la Viena, spre a nu-şi altera şi amintirile minunate. După doar două zile a revenit iarăşi pe Leopoldsberg. Nu numai că a reîntâlnit o cu totul altă fiinţă, însă aceea, oricât de drăguţ încerca să fie, nici nu-l mai suporta pe lângă ea. În mod ciudat, el, care nu ţinea minte să fi fost respins vreodată de o femeie, n-a simţit nici jignire, nici lovitură în orgoliu. N-a simţit decât disperarea că nu putea reîntoarce fiinţa de care s-a îndrăgostit până la lepădarea de sine.

Generalul Simon a rămas două luni cu soţia sa şi a suportat-o, cu toate că a devenit „tot mai imposibilă”. Două luni în care n-a vrut să mai întâlnească pe nimeni altcineva. Două luni cât n-a mai văzut-o decât pe ea, pe cele două infirmiere care făceau cu schimbul zi şi noapte în odaia ei şi pe medicii veniţi, – inutil – pentru a constata mersul implacabil al bolii.

După înmormântare, a mai rămas într-o izolare aproape totală vreme de cinci săptămâni, iar domesticii spuneau că parcă au avut alt stăpân în perioada aceea. Pe urmă, a plecat la Viena, şi-a reluat activităţile şi când a mai sosit, foarte rar, la Leopoldsberg, era din nou vechiul „aristocrat în uniformă”. Mai drept, mai distant, de-a dreptul arogant. Ar fi vândut domeniul, însă atunci ar fi trebuit să-i mute şi pe copii. Iar aceştia au protestat vehement. Cu copiii, ajunşi maturi, nu mai avea chef nici măcar să se certe.

Moise, fiul mai mare al lui Ţipor, a tălmăcit în felul poporului său starea lui Simon: rătăcind prin pustiu, evreii au fost protejaţi tot timpul de soare de un nor şi poporul a primit tot timpul apă din izvoarele oblăduite de Miriam, sora lui Moşe şi a lui Aaron, dar când Miriam a murit, norul protector a dispărut şi apa a dispărut şi ea.

– Aşa eşti şi tu acum, a continuat Moise, dar, Dumnezeu va avea grijă de tine, la fel ca şi de poporul iudeu, trebuie doar să-I ceri şi nu să loveşti stânca, asemenea lui Moşe. Trebuie să ai încredere! l-a sfătuit, folosind drept pildă pericopa Hukat.

– Eu n-am rătăcit prin deşert! Abia acum sunt în pericol să mă rătăcesc, i s-a destăinuit Al Nouăzeci şi patrulea.

Apoi, după un an, generalul Simon a refuzat să mai vină pe Leopoldsberg. Copiii, trei băieţi şi o fată, au crescut şi le-a oferit fiecăruia câte o rentă substanţială. Şi-a făcut datoria. De văzut nu ţinea să-i mai vadă nici pe ei. Tradiţionala coeziune din familiile Celor O Sută nu o mai simţea necesară. În curând, a rupt orice legătură şi cu fratele său. Bruno şi-a călcat el pe inimă şi a încercat să şi-l reapropie. Fără nici un succes.

2. În taberele antagoniste din Viena, generalul Simon era recunoscut drept rusofon convins. Pentru a-i înţelege mai bine pe ruşi, le-a învăţat şi limba, dar s-a apropiat şi de cultura lor. A citit „Cântecul oastei lui Igor”, dar şi epopeea naţională başkiră, „Ural Batâr”. Eroul din Urali chiar i-a impus. Şi mai mult a fost impresionat un general al armatei ţariste că austriacul cunoştea acel epos, atât de impresionat încât din clipa aceea l-a numit pe Simon „fratele” său şi ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa pentru el. Pe cât era Al Nouăzeci şi patrulea convins rusofon, pe atât era convins adversar al francezilor. În „povestea prizonierilor”, paznicii au fost francezi. Lombardia însăşi fusese ocupată de trupele lui Napoleon I, iar relatările amintirilor din acea perioadă i-au marcat întreaga copilărie. Relatări în care ofensa naţională i s-a transmis pentru întreaga viaţă. Pe Napoleon al III-lea l-a antipatizat făţiş. În războiul Crimeii a încercat să convingă guvernul austriac să intervină alături de Rusia. În timpul războiului franco-prusac a fost principalul agitator împotriva Parisului. Nici pe Maximilian, fratele lui Franz Iosif, nu l-a simpatizat. Când acesta s-a proclamat împărat al Mexicului, a fost bucuros că nu-l mai vedea la Curte. Iar când a venit vestea căderii şi executării lui Maximilian, împăratul Mexicului şi fratelui împăratului Austriei, generalul Simon a mormăit ca de obicei:

– Lucrurile sunt mai complicate!

Dacă sentimentele sale naţionale erau sincere şi lipsite de echivoc – simpatie faţă de ruşi, antipatie faţă de francezi -, interesele sale politice au trecut peste sentimente. Pentru a-ţi putea asigura un câştig din orice relaţie, a învăţat Al Nouăzeci şi patrulea, momentele tensionate sunt cele mai propice. Atunci se întâmplă ca oamenii să se simtă obligaţi să facă o mulţime de lucruri pe care altădată le-ar evita. Iar când acele momente trec, rămân adesea pete nedorite în biografii. Pete vizibile doar pentru un ochi bine antrenat – cu experienţă şi cu informaţii. Un război nu se declanşează decât foarte rar dintr-o voinţă unanimă. Şi autocratul Napoleon al III-lea a întâmpinat rezistenţă atât la pregătirea războiului Crimeei, cât, mai ales, la cel cu prusacii. În clipele acelea, cei ce s-au opus s-au aflat în situaţii sensibile. După eşec, lucrurile s-au inversat: cei ce i-au cântat împăratului în strună s-au găsit în dificultate. Unii au devenit ţapi ispăşitori. Generalul Simon a fost un geniu al „organizării”. El a ştiut să afle dinainte ce acuzaţii vor apare împotriva cuiva. Iar dacă acele acuzaţii întârziau, le putea grăbi. Ori le putea opri. Sigur, şi în timp de pace astfel de manevre sunt posibile, însă în vremuri tulburi ele parcă vin de la sine. Pentru un geniu al „organizării”, asemenea tot mai temutului general Simon. (Care, dacă ar fi avut şansa unor participări directe la lupte, sigur ar fi fost deja de mult feldmareşal.) În privinţa afacerilor posibile de pe lângă Napoleon III, lucrurile erau clare: era vorba de franţuji, iar pe franţuji Al Nouăzeci şi patrulea nu i-a putut suferi de copil. Aşa că şi preţurile pe care le pretindea pentru serviciile sale erau mari. În legătură, însă, cu cazurile derivate din aventura mexicană a lui Maximilian, generalul Simon trebuia, totuşi, să ţină cont că era vorba de fratele lui Franz Iosif. Da, dar şi despre Maximilian se spunea că… se şoptea că …n-ar fi fost chiar fiul tatălui său oficial, arhiducele Franz Karol, ci copilul de taină al ducelui de Reichstadt, băiatul lui Napoleon I Bonaparte. Bârfa aceasta foarte cunoscută părea suficient confirmată de desele ieşiri împreună ale tânărului duce cu Sophie, mama lui Franz Iosif, precum şi asemănarea izbitoare a lui Maximilian cu aşa-zisul Napoleon II, asemănare pe care împăratul Mexicului n-a avut-o cu nimeni din familia sa dinspre tată. Şi sprijinul direct de care s-a bucurat din partea lui Napoleon III pentru accederea sa la iluzoriul tron imperial din Ciudad de Mexico venea în sprijinul bârfei despre ascendenţa de pe linia Corsicanului. Aşa că, dat fiind atât de probabilul sânge francez în venele lui Maximilian, cei serviţi de generalul Simon era drept să plătească un preţ considerabil.

Până la urmă, odată cu trecerea anilor, biroul genialului strateg care n-a fost niciodată pe un câmp de luptă a devenit punctul geometric cvasioficial, unde oricine cu suficienţi bani putea să-şi rezolve orice problemă. Circula chiar şi o anecdotă, desigur benignă, despre Al Nouăzeci şi patrulea:

– Care este funcţia pe care o ocupă astăzi generalul Simon?

– Nu ştii?! Cum se poate!? Generalul Simon este portar. El deţine pe pământ funcţia pe care o are Sfântul Petru în cer: să deschidă sau să închidă poarta. Iar, pe pământ, pentru orice serviciu vine câte un funcţionar şi-ţi cere să plăteşti taxa cuvenită.

Generalul Simon a ajuns Marele Portar al Imperiului. Ceea ce l-a făcut să organizeze un serviciu pe măsură, cu zeci de funcţionari, intermediari, detectivi. Serviciu care s-a contopit cu birocraţia tot mai complexă a lui Franz Iosif. Un serviciu ce costa mulţi bani, dar, cel puţin în privinţa lui Simon, lumea era mulţumită: aveai o problemă aparent insolubilă? Ştiai unde să te duci s-o rezolvi. Doar bani să ai…

La Simon se venea din proprie iniţiativă, alţii la sugestia unor cunoscuţi, însă cel mai sigur era să beneficiezi de cineva care să te introducă la domnul general. Care – nu-i aşa? – era foarte ocupat. Printre acei intermediari se aflau vechile noastre cunoştinţe, oameni de mult verificaţi; doi dintre fiii lui Ţipor, urmaşii partenerilor londonezi de la partidele de whist ale bunicului Ambrogio II, foarte bătrânul lacheu personal al lui Pip, dar şi bărbaţi selectaţi din anturajul Celui de Al Nouăzeci şi patrulea, militari trecuţi în rezervă, dar şi câţiva încă activi. (Ceea ce a produs şi situaţii dificile: de departe cel mai bun „intermediar” s-a dovedit a fi fost Fritz Schumann, un fost subofiţer. Schumann îi aducea generalului cazurile cele mai profitabile. Da, dar, în schema structurii acelea atât de etanşe, el nu putea fi plasat deasupra unor actuali ori foşti ofiţeri. Respectarea necondiţionată a ierarhiilor a rămas unul dintre principiile de viaţă constante în conduita lui Simon.)

La Simon veneau oameni cu probleme reale, dar şi tot soiul de arivişti. „Întotdeauna se mai găsesc destui naivi de muls…”

Scribul a notat că în 1847, Al Nouăzeci şi patrulea a fost trimis în faţa Curţii Marţiale nu pentru o femeie, ci chiar sub acuzaţia de corupţie. Şi asta fiindcă în imperiu era linişte, spre deosebire de alte locuri tot mai apropiate. Unde e „linişte”, e loc pentru tot felul de procese. În imperiu era iar linişte, dar nimeni nu-şi mai putea măcar închipui că generalul Simon ar putea fi trimis din nou în judecată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.