CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (51)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

AL ŞAPTEZECILEA

Cuviosul grădinar

– un destin prometeic –

(1270 – 1313)

Despre bucuria drumului, despre umilinţă şi despre armonia lumii

sau

Până unde umilinţa pentru a te salva pe tine şi pe cei dragi?

Până unde are rost umilinţa şi până unde este ea îndreptăţită moral? Şi până unde poate s-o justifice şi să şi-o justifice, s-o suporte şi s-o etaleze omul asemenea unui scut?

Puţină lume, Doamne, este aptă de a se bucura de adevărata creaţie, de efortul propriu-zis, de travaliul suficient sieşi! Puţină lume are puterea de a se opri să aştepte înfrigurat lucrarea finită, mulţumindu-se doar cu satisfacţia inspiraţiei şi a transpiraţiei, cu harul drumului! Şi, fiindcă nu se poate abţine de a se bucura doar de imaginea virtuală a operei terminate, puţină lume, Doamne, mai are răbdare cu creaţia însăşi! Ce pantofar nu vrea, în primul rând, să ţină în mână cizma la care abia lucrează? Şi ce olar nu aşteaptă să bea apa rece şi binemeritată după efortul zămislirii amforei din lutul pe care abia îl modelează? Şi cine să condamne pantofarul şi olarul pentru dorinţa care îi face să continue munca considerată doar mijlocul atingerii scopului? Puţini dintre aceştia, meşteşugarii amintiţi de bietul scrib, sunt artişti din vocaţie, Doamne, putându-se bucura de lucrul mâinilor lor – pe care nu-l văd doar ca o simplă monedă de schimb. Doar la aceia mijlocul devine scop şi fericit este, Doamne, Dumnezeul meu, acela care ajunge până acolo!

Bietul scrib nici vorbă să fi atins o asemenea culme a vocaţiei. Bietul scrib ar vrea (şi el) doar să-şi vadă lunga odisee printre generaţii ajunsă la sfârşit. Nici vorbă să aibă harul puterii de a se bucura doar de actul creaţiei. El vrea să cântărească în mâini multele opuri, să le simtă mirosul cernelii de tipar, să le admire coperţile şi să se creadă, prin slovele scrise, nemuritor. Totodată, bietul scrib, Doamne, ştie că, pe măsură ce mai termină de aşternut pe hârtie încă un destin, şi propria sa viaţă se mai scurtează în mod proporţional. Şi mai ştie, Doamne, bietul scrib că sfârşindu-se conştient, el nu tânjeşte decât să răscolească între degete nisipul rece şi îmbătător din clepsidra răsturnată şi tot mai scursă.

Multă literatură s-a scris despre cavalerii templieri. Uitaţi o vreme, călugării soldaţi au revenit în atenţia profanilor datorită imensei cantităţi de mister şi senzaţional ce se aşteaptă din povestea lor. Ca orice subiect comercial al zilei de azi, şi templierilor li s-au aplicat parametrii convenţionali, singurii prin măsura cărora sunt recunoscuţi şi acceptaţi. Inelele din lungul şir al Celor O Sută care s-au nimerit, până la Al Şaizeci şi nouălea, să facă parte din acea frăţietate devenită subiect de senzaţie şi mister, au păcătuit prin numeroasele şi abia acceptabilele devieri de la tiparele intrate în inconştientul colectiv al contemporanilor scribului. Puţinii cititori suficient de generoşi spre a avea răbdare să răsfoiască paginile acestui volum au privit îngăduitori spre scrib: ei au îngânat că „textele sunt interesante”, fiind evident că nu s-au arătat prea convinşi că Al Şaizeci şi şaptelea sau Al Şaizeci şi nouălea, ca să luăm doar două exemple, ar fi fost cu adevărat cavaleri templieri. Prea nu se potrivesc acelor modele cu care a fost obişnuit publicul. Iniţial, scribul a nădăjduit ca măcar Al Şaptezecilea să le satisfacă aşteptările, ca oamenii să vadă în Cuviosul grădinar ceea ce „ştiu” că trebuie să fie un cavaler templier: un om onorabil, de bună stare, cu credinţă în Dumnezeu, respectându-şi jurământul de supunere şi sărăcie, la fel ca şi cel de castitate, gata de a-l sluji pe creştinul în nevoie şi de a se sacrifica pentru ideile şi pentru fraţii săi. Al Şaptezecilea (fiul lui Magister Amori cel atât de atipic pentru modelul instituit) va fi într-adevăr înzestrat cu acele frumoase calităţi. Ba, chiar va şi muri alături de fraţii săi. Însă, se teme scribul, bunul cititor s-ar putea să fie din nou dezamăgit: pe lângă toate virtuţile enumerate, Al Şaptezecilea n-a săvârşit nici o faptă eroică în viaţă, n-a creat evenimente, n-a schimbat destine, nici măcar n-a dorit nimic din toate astea! Al Şaptezecilea n-a fost decât un călugăr însărcinat cu grija grădinilor din mănăstirile şi palatele unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii şi orice altă misiune i s-a părut, dacă nu chiar o corvoadă, atunci cel puţin o întrerupere dureroasă a destinului său. Nu o corvoadă, întrucât Al Şaptezecilea executa ca pe un moment al vieţii orice pretindeau superiorii săi de la el. Însă fericit era doar în grădinile lui.

Al Şaptezecilea însuşi, avându-şi imaginea împărţită între individul atât de umil încât prezenţa sa te făcea să întorci scârbit capul şi realizatorul unor peisaje de rai, nu este pomenit nici în anale drept decorator de geniu, nici în enciclopedii drept cel ce a identificat „numărul de cristal”. În legătură cu faima sa: fiecare om este atât de renumit pe cum se simte. Al Şaptezecilea nu simţea decât Gloria Domnului.

Pentru scrib, în segmentul privind călugării militari, s-a ivit o dificultate imensă, pe care abia acum, când este pe punctul de o depăşi, are curajul s-o verbalizeze: odată cu Al Şaizeci şi cincilea, „Vezanul, templierul, nepotul Genealogului şi fiul cavalerului bernardin”, naraţiunea a intrat într-o succesiune de şase templieri. Oricât ar fi fost aceştia de atipici pentru şablonul încetăţenit, ei au fost, totuşi, monahi ce au depus triplul jurământ. Aşadar, şi jurământul de castitate. Când abia căuta urmele Celui de Al Şaizeci şi cincilea, scribul nu avea habar de Al Şaizeci şi nouălea, de pildă, de Magister Amori, alături de care jurământul de castitate este greu chiar şi numai de invocat. Însă marea problemă provenea tocmai din ideea de succesiune: dacă unul dintre călugări a greşit o dată şi a muşcat din mărul Evei, era greu de imaginat că toţi şase (scribul n-avea de unde să bănuiască intercalarea între Al Şaizeci şi şaptelea şi Al Şaizeci şi nouălea a lui Miriam, respectiv a lui Lilith) vor procrea, continuând şirul. Spaima resimţită de scrib de când a început lunga sa spovedanie epică, şi anume că lanţul se va întrerupe la un moment-dat, s-a arătat extrem de legitimă: când a nimerit peste primul templier, scribul s-a îngrozit, deoarece cum să mai poată el spera că monahii soldaţi, atât de riguroşi în organizarea lor, vor avea grijă să se perpetueze şi fizic? Spaima aceasta, care-l macină pe scrib la fiecare ascendent al Celui de Al O sutălea, a ajuns, în timp ce se ocupa de acest fragment compact al lungului lanţ, la paroxism. Şi pe bună dreptate: cum poţi şi numai îndrăzni să-ţi imaginezi că nu unul dintre templierii atât de pătrunşi de rigorile ordinului lor încât au înfruntat senin moartea, ci chiar şase dintre ei să fi încălcat jurământul de castitate, devenind zale intermediare ale lungului şir?

Succesiunea mai are o calitate de netăgăduit: studiind viaţa unuia dintre Cei O Sută, scribul a dat întotdeauna şi de informaţii privindu-i pe ceilalţi: fie a putut anticipa ce va urma, fie a trebuit să-şi reevalueze cunoştinţele despre cei cu care a crezut că şi-a încheiat socotelile. De aceea, aşa cum a mai precizat, scribul şi-a impus să nu revină la cei la care a pus deja punctul final, altfel riscând să nu poată contura niciodată un material atât de fluid. Dar această situaţie nu l-a încurcat întotdeauna, ci l-a şi ajutat de multe ori: de pildă, despre Cuviosul grădinar, un personaj care s-a zăvorât din proprie voinţă în anonimat, datele fiind atât de puţine, mărturiile ascendenţilor au suplinit multe lacune. „Nogaret, acest Talleyrand al lui Filip cel Frumos, care-l va ataca şi postum pe Magister Amori”, a notat la momentul potrivit scribul. Ei bine, Nogaret s-a implicat malefic şi în destinul Celui de Al Şaptezecilea, şi în destinul Celui de Al Şaptezeci şi unulea. Cu care ocazie ne-a furnizat informaţii de nepreţuit.

„Al Şaptezecilea n-a săvârşit nici o faptă eroică în viaţă, n-a creat evenimente, n-a schimbat destine, nici măcar n-a dorit nimic din toate astea!” El n-a vrut mai mult decât să se salveze. Prin pasiunea sa¹. Şi, totuşi, cel puţin la un eveniment tot a fost părtaş şi Al Şaptezecilea, ba a jucat chiar rolul protagonistului, deşi n-a făcut decât să îndeplinească un ordin. Iar acela a fost un eveniment atât de frapant, încât nu s-a mai şters niciodată din istorie.

Încă foarte tânăr, Al Şaptezecilea a fost conturbat din liniştea grădinii sale pentru a fi trimis în nord, la Hameln. Până atunci, tânărul s-a distins, încă de mic, ca şi tatăl său, prin curiozitatea faţă de necuvântătoarele din jur. Numai că interesul său a fost altul: Al Şaptezecilea iubea fiinţele cu pasiune şi vedea în ele splendoarea creaţiei lui Dumnezeu. Era în stare să stea ore întregi în faţa unei flori, aşteptând-o să se deschidă şi admirându-i, cu o privire inundată de fericire, culoarea şi tremurul abia perceptibil. Al Şaptezecilea vorbea cu ierburile şi cu pomii, dar şi cu gâzele, cu păsările şi cu animalele. Se spunea despre el că ar cunoaşte graiul tuturor fiinţelor şi că ar fi continuat minunile hărăzite lui Francisc din Assisi. Spre deosebire de părintele său, el nu experimenta, nici nu dorea să inoveze, nu căuta explicaţii şi nu încerca înscenări. Toate acestea, pentru fiu, erau conţinute de Însăşi Suflarea Divină a Creatorului, o realitate suficientă sieşi, inutil de a fi explicată şi cu atât mai puţin de a fi verificată. Creaţia este atât de superbă încât nu reprezintă decât o trufie prostească să faci orice altceva decât de a o respira prin toţi porii, de a te umple de ea şi de a-I fi recunoscător lui Dumnezeu că ai parte de o asemenea şansă. Oamenii fac planuri, iar planurile nasc zbucium şi îndoieli. Animalele şi plantele nu nasc planuri şi se bucură de viaţa lor. De aceea, şoptea tânărul, este nu numai inutil, dar şi puţin indicat să gândeşti. Iar pentru a nu te lăsa doar pradă simţurilor şi poftelor, gândul nu trebuie să-ţi meargă decât spre Dumnezeu.

Şi tot spre deosebire de tatăl său, Al Şaptezecilea a refuzat să înveţe altceva decât îi spuneau nemijlocit zămislirile născute din Creaţia Divină. Pe care trebuie doar să le primeşti aşa cum îţi sunt oferite pentru a fi fericit. La zece ani, copilului i-a mers vestea că nu există fiinţă cu care să nu se poată înţelege, indiferent din ce regn ar face ea parte, indiferent de ar fi vorba despre cea mai pretenţioasă floare sau despre buruiana „vulgară”, despre păunii aduşi lângă Worms din Orient sau despre turturica obişnuită adăstând pe un tufiş. Faima aceasta a devenit indubitabilă, mai ales după ce, într-o iarnă grea, o uriaşă ursoaică lihnită de foame a coborât spre Stätl, căutând mâncare pentru ea şi pentru puii ei. Fiara a ucis mai mulţi oameni, dar a mai revenit şi a doua oară. Atunci bărbaţii s-au pus la pândă ca să-şi apere familiile. Numai că a treia oară, uriaşa ursoaică a coborât cu puii în casa de piatră cu poarta mereu întredeschisă şi a intrat în curte. Copilul era şi el afară şi, în ciuda frigului, admira păsările venite să ciugulească firimiturile pe care le-a pregătit pentru ele. Bărbaţii din „armata tăcută”, apăruţi ca de obicei ca din pământ în apărarea protejatului lor, au constatat cu uimire, că fiara înfometată nu numai că nu arăta intenţia de a agresa băiatul, dar se lăsa chiar mângâiată de acesta, după care Al Şaptezecilea a dispărut în interiorul casei, iar ursoaica şi puii l-au aşteptat să revină, de parcă s-ar fi înţeles între ei în acest sens. Iar băiatul s-a întors într-adevăr cu mâncare. Însă ceea ce i-a mirat cel mai mult pe martorii acelei scene uimitoare a fost că tot comportamentul ursoaicei dovedea că şi ea încerca să-l convingă pe Al Şaptezecilea să se servească din hrana adusă. Iar Al Şaptezecilea i-a făcut pe plac şi au mâncat împreună şi s-au săturat şi fiara, şi puii şi copilul.

Altădată, când a apărut din nou ursoaica, băiatul tocmai era plecat în oraş spre a cumpăra furaje pentru caii şi vitele din grajd. Negăsindu-l, ursoaica s-a enervat cumplit, arătându-se dispusă să distrugă totul în jur. Noroc că s-a întors la vreme favoritul ei. Care s-a arătat profund întristat nu atât de pagubele materiale, cât de pomii smulşi şi de orătăniile sfâşiate. La vederea copilului, ursoaica s-a potolit pe dată. Au stat de vorbă, ca şi data trecută, băiatul a adus din nou hrană din casă, apoi au rămas împreună până seara. Pentru că nimeni n-a avut curajul să se apropie, nu s-a putut decât deduce ceea ce i-ar fi spus Al Şaptezecilea fiarei. Fapt este că aceasta a priceput dojana, dovadă că n-a mai revenit niciodată.

La doisprezece ani, băiatul a părăsit casa natală şi a plecat, pe rând, în mai multe mănăstiri, spre a îngriji de grădinile şi de animalele fraţilor. Era de acum suficient de cunoscut spre a fi aşteptat peste tot cu nerăbdare.

Practic, el nu intervenea în viaţa fiinţelor ce îi erau încredinţate decât prin aceea că se apropia de ele, le admira şi încerca să le asigure condiţiile pe care parcă ele îl rugau să li le înlesnească. De pildă, avea grijă ca o buruiană să nu sufoce a floare. Dar nu ucidea nici buruiana, ci o muta mai încolo: „Grădina Domnului este nesfârşită, le explica el oamenilor, plantelor şi animalelor. Este loc în ea pentru orice vietate.”

La paisprezece ani, când devenise de acum un adolescent, la mănăstirea unde tocmai se afla, nu departe de Hameln, a sosit o delegaţie de târgoveţi spre a-l ruga pe ciudatul copil să scape oraşul de o invazie fără precedent a şobolanilor. Cum tânărul tocmai se angajase să aibă grijă de orătăniile din cuibare, printre care dăduse o boală severă, ucigând în fiecare zi zeci de găini, raţe, gâşte şi porumbei, stareţul i-a refuzat, spunând că, în condiţiile date, prezenţa Celui de Al Şaptezecilea era absolut indispensabilă în acareturile lăcaşului. Disperaţi, cei veniţi cu rugămintea nu s-au lăsat şi au negociat un preţ potrivit pentru păsările care vor muri în cele câteva zile sau săptămâni necesare băiatului să scape oraşul Hameln de şobolani. Ca să-şi întărească solicitarea, chiar l-au dus pe călugăr să vadă cu ochii săi dezastrul. Era, într-adevăr, o privelişte de coşmar, uriaşelor rozătoare părând că nu le mai este frică de nimic: scârboasele fiare cutreierau străzile şi pieţele, mişunau printre picioarele oamenilor şi ale cailor şi vitelor, iar noaptea, spuneau localnicii, nu se sfiiau să intre în case şi să muşte bărbaţii şi femeile şi să devoreze copiii din leagăne. Până la urmă, s-a bătut palma, Al Şaptezecilea trebuia să-i scape pe cei din Hameln de şobolani, în schimb, orăşenii s-au arătat gata să plătească despăgubiri rezonabile pentru toate păsările care ar muri cât va lipsi adolescentul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.