CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (78)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Au avut alţii grijă de continuarea poveştii: întors la hotel pentru a-şi lua lucrurile, fu din nou arestat. De data asta de miliţia maghiară. Drept agent al imperialiştilor. Supus unui interogatoriu de mai multe ore pentru a mărturisii cu ce planuri mârşave a venit în Ungaria, cine l-a trimis, ce trebuia să afle etc. a fost ţinut în arest mai multe zile. O vreme singur, apoi cu câte un individ vorbitor de germană, câte un actor prost, menit să-i câştige încrederea pentru a se trăda. Al Nouăzeci şi nouălea n-a pomenit nici o vorbă despre mama copilului său şi a pretins tot timpul că a venit să revadă locul unde a fost atât de prietenos primit de localnici, atunci când el a trebuit să fugă de nazişti. Anchetatorii s-au schimbat şi ei de mai multe ori, venind când unul dur, care-l ameninţa cu plutonul de execuţie, când unul înţelegător, care-i promitea clemenţă maximă dacă va mărturisii adevăratul scop al sosirii sale în acea localitate pierdută în pusta maghiară. Anchetatorii au întotdeauna mult timp. Şi justiţia are mereu mult timp. Vreme în care arestatul trăieşte cele mai groaznice frământări. Motiv pentru care mulţi reţinuţi clachează¹. În cazul lui Constantin s-a petrecut – din nou – o minune, legitimaţia eliberată de penitenciarul sovietic, în continuare singurul lui act, s-a dovedit pentru prima oară salvatoare. Organele de urmărire locale au raportat cazul autorităţilor sovietice. Care s-au supărat: cum, adică, dacă individul a fost eliberat de către justiţia cea mai înaintată din lume, cum îşi permite un miliţian amărât să pună la îndoială acest lucru. Al Nouăzeci şi nouălea n-a aflat cum şi-a scos cămaşa amărâtul miliţian, Al Nouăzeci şi nouălea şi-a luat lucrurile şi a traversat încă o dată hotarul peste care cortina de fier cădea impenetrabil.

Al Nouăzeci şi nouălea nu mai era la fel de sigur dacă mai vrea să devină proprietarul unei insuliţe lipsită de orice facilităţi, unde n-avea decât să trăiască asemenea unui Robinson Crusoe, însă fără dorinţa de a vedea vreo corabie salvatoare la orizont. În fond, putea să se sinucidă şi pe continent. Poate că dacă tatăl său n-ar fi săvârşit acel ultim gest, şi-ar fi luat viaţa şi Constantin. Aşa, mai trăia. În derivă. Lucrurile mici ne ţin în viaţă. Micile tabieturile care ne fac să fim mulţumiţi. Numai că el nu-şi putea realiza nici micile tabieturi. A ajuns să-l găsească pe Ruppert sâmburele tuturor nenorocirilor sale, a tragediei mamei şi surorii sale, a suferinţelor a mii de oameni. De aceea, nu accepta în nici un caz se facă un lucru prin care să-i semene. Al Nouăzeci şi nouălea nu voia să fie asemenea tatălui său. Bine, dar dacă a hotărât să-şi continue viaţa, cum s-o facă? Iniţial a hotărât ca dacă tatăl său a fost ofiţer nazist de rang înalt, cu acces de câteva ori până personal la Hitler, atunci va îmbrăţişa destinul mamei, adică va deveni evreu. Şi iar a început să frecventeze Al Nouăzeci şi nouălea sinagoga. Unde a întâlnit tot felul de oameni. De care a încercat cu toată disponibilitatea de care era în stare să se apropie.

N-a reuşit.

În primul rând, trebuind să se stabilească undeva şi fiind obligat să-şi găsească o sursă de venit, a mai încercat o dată să-şi rezolve şi problemele pragmatice cu ajutorul Comunităţii evreieşti. Unde era foarte bine primit când se discuta despre necesităţile sufletului. Mai ales un profesor bătrân, rămas singur pe lume şi un avocat pe jumătate orb s-au arătat mereu dispuşi la colocvii despre rostul vieţii, despre liberul arbitru, despre predestinare şi alte asemenea teme fundamentale. Constantin, trecând printr-o gravă criză sufletească, era interesat de asemenea dezbateri, doar că era mai presat de lucrurile concrete: unde să locuiască, din ce să facă bani pentru a supravieţuii înainte ca bruma de rezerve financiare să i se topească în întregime. Ceea ce, ori de câte ori aducea vorba despre situaţia sa, cei doi înţelepţi se prefăceau că nu-l mai auzeau. Într-o zi, a participat şi rabinul la întâlnirile celor trei, convorbiri filosofice desfăşurate într-o cămăruţă cu mobilă veche, cu nişte rafturi cu cărţi, cu mai multe fotolii desperecheate. Şi cu o canapea. Pe pereţi erau agăţate fotografii ce lui i se păreau înfiorător de străine. Al Nouăzeci şi nouălea îndrăzni să întrebe dacă n-ar fi posibil, desigur pentru o perioadă scurtă, să i se dea voie să locuiască acolo, mai ales că odaia nu părea să aibă o destinaţie anume. Rabinul îl privii lung, cu bunăvoinţă. În sfârşit, cineva părea să-l înţeleagă.

– Du-te la domnul Goldstein. (Domnul Goldstein era preşedintele Comunităţii evreieşti locale.)

– Am încercat, dar mi-a spus că acum, după cele întâmplate, priorităţile sunt cu totul altele.

– Du-te la domnul Goldstein şi spune-i că te-am trimis eu.

Domnul Goldstein avea într-adevăr misiuni mult mai stringente în perioada aceea. Preocupări ce-l făceau foarte greu de abordat. Când, în sfârşit, Constantin a dat de el şi s-a folosit de recomandarea rabinului, preşedintele a vrut să-l trimită la un cămin unde erau cazaţi în mod tranzitoriu conaţionalii rămaşi pe drumuri, dar, măsurându-l îndelung pe Al Nouăzeci şi nouălea, s-a răzgândit.

– Tinere domn, acolo este mizerie. Dumneata se vede că vii din altă lume.

– Şi eu aş vrea tot doar pentru un scurt timp…

– Nu! Un „nu” categoric.

– Pentru foarte puţin timp!

– Ai fost vreodată să vezi condiţiile de acolo? Clădirea va trebui renovată. Aşa că vom fi obligaţi, pentru perioada lucrărilor, să-i scoatem şi pe cei ce se află deja acolo. Dar, văzându-te cum arăţi, ce haine porţi, în mod sigur nu ţi-ar conveni să stai acolo nici o singură zi.

– Nu s-ar putea, tot aşa, pentru câteva săptămâni să rămân în cămăruţa de lângă cancelarie?

– Nu! Nu! Asta în nici un caz! Acolo îi cazăm pe oaspeţii oficiali aflaţi în trecere!

Domnul Goldstein i-a promis lui Constantin că se va ocupa să-i găsească şi o locuinţă de închiriat şi un loc de muncă. Dar domnul preşedinte era foarte ocupat şi avea priorităţi reale mult mai importante decât să dădăcească un tânăr sănătos – am putea spune chiar înfloritor – îngrijit, sfidător de elegant. El era obligat să aibă grijă de familii întregi aflate în situaţii extrem de dificile. Plus că, interesându-se despre Al Nouăzeci şi nouălea, a dat de nişte informaţii extrem de… extrem de… să le spunem neclare.

A doua zi, când a venit, ca de obicei, la discuţiile cu cei doi bătrâni înţelepţi, Constantin a găsit încuiată uşa de la cămăruţa unde obişnuiau să se întâlnească. Să-şi amintească? Să nu-şi amintească?

Încă doar cu puţini ani în urmă, când a stat pitit în ultimul rând al băncilor rezervate publicului în sala de judecată unde a avut loc şi procesul tatălui său, Al Nouăzeci şi nouălea a mai fost în stare să se indigneze de cele ce se derulau în faţa sa. Să se indigneze, asta însemnând că mai era în stare de sentimente puternice. În ziua când s-au citit sentinţele, a fost capabil chiar să mai aplaude condamnările la moarte şi să se arate profund dezamăgit de osânda mult prea mică primită de Al Nouăzeci şi optulea. Pe vremea aceea – şi n-a trecut prea multă vreme de atunci -, pe vremea aceea, motorul din interiorul lui Constantin mai duduia din plin. A trecut multă vreme de atunci? Ruppert a ieşit chiar mai repede din închisoare şi s-a sinucis. Fiul său mai trăia, însă nu mai ştia nici el de ce o face. Poate doar pentru a se distanţa şi în felul acesta de tatăl său. Până când iar se întreba cu ce a fost el însuşi mai bun? În principiu, majoritatea oamenilor trec, din când în când, prin asemenea crize. La unii mai adânci, la alţii mai superficiale, la unii mai scurte, la alţii mai lungi. Puţină lume n-a traversat chiar niciodată perioade dominate de lehamite. Doar că în cazul lui Constantin perioada de lehamite ameninţa să se prelungească nepermis de mult, atât de mult încât a început să-i atrofieze toate sentimentele. Nici măcar ura şi revolta nu mai erau la altitudinea de dinainte.

Doar prin cap îi mai treceau noi idei ciudate, de pildă, aproape că regreta perioadele de detenţie: acolo redevii animal, nu te mai interesează nimic altceva decât să faci strategii deloc simple pentru a supravieţuii. Nimic altceva. Acolo dacă te apucă dorul, adică dorinţa de a reveni într-o viaţă normală, eşti pierdut! Acolo o bucată de pâine este maximum la ce poţi spera şi pentru ce trebuie să lupţi. Acolo sunt cu totul alte coordonate în viaţă. Lui Constantin nu i-a plăcut de mic copil pieliţa de pe carnea albă de pasăre, pe care o dăduse întotdeauna cu scârbă la o parte, strâmbându-se şi mormăind. Până ce mama a avut grijă să primească în farfurie copanul sau pieptul de pui bine curăţat. Prin transformările din viaţa prizonieratelor sale succesive, primul lucru pe care şi l-a dorit de fiecare dată a fost acea pieliţă nesuferită pe vremuri. Poate că amintirile… Afară ai tot felul de probleme existenţiale. De care Al Nouăzeci şi nouălea a râs în primele săptămâni de la eliberare. Pe urmă, n-a mai râs. Şi nici să-ţi baţi capul în legătură cu modul cum să-ţi cheltui cu cât mai mult folos timpul, nu ai în detenţie!

Prin cap îi treceau tot mai multe idei stranii, iar lungile perioade de nesiguranţă, de când a învăţat să stea mereu cu urechile ciulite, l-au făcut să audă numeroase sunete ciudate. Acelea erau senzaţiile care au ajuns să-l alimenteze chiar mai mult decât cele reale. Singur pe lume, la treizeci de ani, Constantin mai rătăcea fără nici o ţintă, având asupra sa doar două legitimaţii: cea eliberată de Direcţia Penitenciarelor sovietice, precum şi numărul tatuat pentru vecie pe braţ. Legitimaţii care s-au dovedit tot mai des insuficiente. Neacceptat de creştini, neacceptat de evrei, neacceptat nici măcar de mama băiatului său, Al Nouăzeci şi nouălea căuta disperat un suflet care să-l înţeleagă, care să-i rămână aproape, care să-l iubească. Negăsindu-l, a realizat că el căuta mai mult un suflet pe care să-l înţeleagă el, lângă care să rămână aproape el, pe care să-l iubească el. Un suflet care să devină terenul solid pe care să se poată sprijini. Să-l caute pe Ţipor? L-a căutat, dar Ţipor a plecat să lupte în noua-vechea sa patrie. Asemenea mai multor strămoşi ai săi, Constantin, dezamăgit de lumea în care trăia, a fost şi el tentat să plece în orient şi să caute acolo terenul prielnic. În America, chit că i-a atins de atâtea ori ţărmul, n-a avut curajul să se rămână de teamă să nu-i fie luat la puricat trecutul său atât de contradictoriu. (Alţii au riscat şi au reuşit. Câţiva au avut probleme.) N-a ajuns nici măcar până în Asia Mică şi şi-a dat seama că, pe cât părăsea mai mult lumea cunoscută de unde voia să fugă, cu atât mai străin se simţea în locurile unde nu-şi putea închipui nicicum că ar putea să se stabilească şi cu atât mai puţin să-şi facă o situaţie. Constantin trecea printr-o perioadă cât era tot mai nervos, tot mai nemulţumit. În prizonierat a fost mult mai rău, incomparabil mai rău, însă acolo lucrurile erau clare, trăiai doar dacă îţi imaginai cum să scapi, cum ar fi din nou afară. Acela era singurul gând ce te mai ţinea în viaţă. Şi, măcar în mintea ta, ştiai cu precizie în ce direcţie trebuie să fugi. Şi cât a pribegit din Lagărul Special 02, a fost convins încotro trebuia să se îndrepte. Era aceea o busolă care arătându-ţi mereu drumul – corect sau nu… -, te împingea din spate, iar tu nu trebuia decât să-ţi subordonezi toate puterile, câte le mai aveai, pentru a urma traseul indicat. Ce busolă mai avea el acum? Războiul s-a terminat, toată lumea se grăbea să prindă un loc cât mai avantajos în noile condiţii de viaţă, o cursă fără menajamente unde trebuia să fii înarmat cu multă perseverenţă şi convingere. Dacă şi cu impertinenţă, cu atât mai bine! Cu cât mai multă impertinenţă! Şi să pui mâna pe tot felul de hârtii. Însă, pentru a obţine hârtiile cele mai convenabile, trebuia să ai şi tu dovezi scrise, parafate, semnate şi contrasemnate. Şi recomandări cât mai selecte. Legitimaţii care să-ţi dovedească apartenenţa la un grup cât mai puternic. Şi rangul deţinut în acel grup. Or, Constantin mai rătăcea prin lume având asupra sa doar două legitimaţii: cea eliberată de Direcţia Penitenciarelor sovietice, precum şi numărul tatuat pentru vecie pe braţ. Legitimaţii care s-au dovedit tot mai des insuficiente. Dar altele nu avea. Să-ţi tot arăţi braţul i se părea că nu se deosebeşte prin nimic de gestul cerşetorului care-şi etalează cât mai ostentativ cioturile membrelor amputate. Iar legitimaţia sovietică tipărită în alfabetul rusesc, cei mai mulţi nici măcar nu ştiau s-o citească, alţii râdeau de ea ca în faţa unei farse, pe unii îi enerva crezând că le este arătată în bătaie de joc. Constantin era tot mai deznădăjduit că el, bărbatul încă tânăr, bine făcut, elegant, atrăgând atenţia pe stradă, nu este mai mult decât mortul din vagonul pentru vite care i-a dus în Rusia, mortul care continua să scoată gaze. Constantin era tot mai deznădăjduit că nu e în stare să găsească un suflet pe umărul căruia să-şi aline trăirile. Că nu există un asemenea suflet.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.