Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Vorbele fiului Astronomului fură tot mai mult înţelese de alţii. Vorbele, dar nu şi sensul lor. Multora dintre povestirile Celui de Al Doisprezecelea li se căuta tâlcul, fără ca acesta să poată fi descifrat, pentru simplul motiv că (poate) nici nu exista. Sau (poate) încă nu exista.
Un ligur, trecând prin Syracuza şi aflat în casa Astronomului cu scopul de a primi un talisman tămăduitor pentru fratele lui, care avea picioarele paralizate, fu martor la o altă criză a Celui de Al Doisprezecelea, dar fu şi singurul dintre cei de faţă ce i-a înţeles cuvintele. Ceea ce a tălmăcit el nu a putut fi explicat nici atunci şi nici altă dată. După ce s-a stabilit că bolnavul avea capacitatea de a emigra şi în timp, s-a crezut că Al Doisprezecelea ar fi relatat lucruri al căror soroc nu venise, motiv pentru care nu puteau fi ÎNCĂ înţelese. Şi cu multe, multe alte prilejuri s-a dat această explicaţie.
În ziua aceea ligurul a tradus: „Tânărul vede un câmp larg şi pavat tot cu o piatră atât de bine lucrată, încât nu se pot desluşi spaţiile dintre diferitele bucăţi. Parcă s-ar afla pe un platou înalt şi foarte neted. O mulţime de oameni stau înşiraţi în acel loc şi alţii vin întruna. Printre ei, tânărul pomeneşte un nume: Ţipor. Pe platou se află şi alte persoane, mult mai puţine decât cele înşirate, ultimele păzindu-le parcă pe primele. Tot spaţiul este dominat de un fum puternic şi din toate părţile se aud ţipete. Nu e nici târg de sclavi şi nici procesiune religioasă nu e. Scena este nesfârşită şi parcă fără de sfârşit. Şi vaietele celor încolonaţi sunt parcă aceleaşi: copiii smulşi de lângă mame, bătrânii de lângă cei ce-i sprijineau, femeile de lângă soţii lor. Este foarte frig, însă nimeni nu se plânge de frig; e o gălăgie îngrozitoare, dar nimeni nu pare s-o audă, fiecare fiind parcă atent doar la propriu-i glas“. (Al Doisprezecelea aminti şi de nişte lupi, asmuţiţi din când în când de cei părând a fi paznicii, iar oameni care au auzit despre această relatare au căutat şi simbolul lupilor. Mai târziu, peste ani, alţii au încercat să-i identifice, văzând în acele animale fiarele sălbatice stârnite în arenă asupra altor oameni. dar existau şi amănunte ce nu se potriveau. Şi iarăşi, după alţi ani, s-au făcut noi asociaţii. Aproape de zilele scribului, într-o gară din Polonia ocupată, scena a reapărut ca o străfulgerare. Apoi — cel puţin pentru o vreme — şi această poveste a fost uitată cu totul).
Relatarea celui de Al Doisprezecelea a fost lungă, însă deşi ligurul traducea conştiincios tot ce auzea, acţiunea nu mai avansa deloc: bolnavul amintea iarăşi şi iarăşi acele strigăte disperate, aceleaşi vaiete, aceleaşi comenzi. Fumul, provenit de la nişte maşinării ale unor zei subpământeni şi însoţit din când în când de un şuierat macabru, nici nu se înteţea, dar nici nu se ridica de tot. Tabloul însuşi părea să provină din infern: buni sau răi, bogaţi sau săraci, vinovaţi sau nu, toată mulţimea aceea, fiinţe nici vii, nici moarte, se tânguia în lipsa unui Charon să-i treacă Acheronul. Dar ei parcă ştiau că şi în eventualitatea că luntraşul s-ar ivi, el nu-i va lua în luntre, deoarece ei nu s-au bucurat de ritualurile obişnuite şi nu li s-a lăsat nici măcar obolul de plată. Și nu erau încă nici morţi, pentru a-şi găsi liniştea.
Doar scribul, cel ce a „văzut“ şi viaţa celui de Al Doisprezecelea şi gara de triere a acelui lagăr de exterminare nazist, doar scribul este capabil să facă unele eventuale legături. Dar, ştiind prea multe, n-ar fi exclus să forţeze şi el — fără să vrea — lucrurile.
Vorbele celui de Al Doisprezecelea păreau fără de început şi fără de sfârşit, povestea nici măcar nu se repeta, ci trena în aceleaşi descrieri, privite de fiecare dată din alt punct. Până ce tânărul păru să dea de o figură cunoscută, o femeie, un personaj pe care unii l-au identificat apoi în fata batjocorită de învingători în relatarea cuceririi Syracuzei. Ea, cea care pătimise atâta în delir, se afla din nou printre victime.
Când îi auzi vocea, Al Doisprezecelea păru să o recunoască întru totul:
— Nici un Orfeu? Nu mai există nici un Orfeu? strigă fata, chemând un salvator s-o ducă iarăşi printre vii. Dar invocaţia ei era pur retorică.
Încetul cu încetul, ligurul se poticni tot mai des în traducere, până ce nu reuşi să mai desluşească nimic. Buzele bolnavului se mişcau în continuare neliniştite, apoi spuma le acoperi ca şi lava craterului unui vulcan agitat. Al Doisprezecelea adormi, în sfârşit, dar cei ce l-au cunoscut şi au ajuns să afle până la urmă această relatare, i-au căutat şi pe mai departe semnificaţiile. Fără a le găsi vreodată. Şi iar au spus oamenii: „Poate că timpul acestei poveşti n-a venit încă“. Şi se încurcau şi pe mai departe în amănunte.
Pe lângă toate, nu fiecare scenă apărută în stare de transă avea epica ei. O parte din ele nu erau decât simple tablouri vivante. Sau poate nu-şi mai aducea ulterior Al Doisprezecelea aminte începutul şi sfârşitul, în unele cazuri? Una dintre aceste scene reprezenta o stradă pavată, pe care uneori se apropia, alteori se îndepărta un personaj anume, întotdeauna acelaşi. Al Doisprezecelea ştia că vede un „strămoş al lui Ţipor“ — sau un urmaş al aceluiaşi —, dar nu ştia cine a fost Ţipor. Momentul acesta nu avea nici debut, nici intrigă, nici deznodământ. Personajul umbla pe stradă.
O altă relatare, căreia nu i s-a găsit descifrarea, provine aproximativ din aceeaşi perioadă cu cea despre mulţimea terorizată de pe platou. Al Doisprezecelea povesti în ziua aceea despre un singur personaj şi, fiindcă vorbea în greacă, s-a crezut o vreme că acţiunea trebuia să se petreacă într-una dintre insulele din Marea Egee. În Lemnos, a pretins cineva crezând a fi recunoscut dialectul, în Samotrace susţinea altcineva, aducând argumente de acelaşi ordin. Pe urmă, însă, a fost descoperită o remarcă iniţial neluată în seamă: bolnavul ar fi afirmat că n-ar fi decât un simplu călător „care a văzut toate astea“ şi acum le povestea.
Aici trebuie făcută o precizare: cam de pe vremea când împlinise douăzeci de ani, Al Doisprezecelea era însoţit mereu nu numai de un sclav, menit să aibă grijă de el să nu se îndepărteze prea mult de locurile permise şi să-i dea sprijin atunci când izbucnea o nouă criză, dar şi de un al doilea sclav, acesta având ştiinţă de carte şi purtând asupra lui cele necesare pentru a nota tot ceea ce vorbea bolnavul în transă. O asemenea măsură de prevedere ar fi trebuit să permită să ne rămână o parte din descrierile acelor deliruri, dar în legătură cu fidelitatea transcrierii trebuie păstrate nenumărate rezerve, cel ce le-a notat neposedând de cele mai multe ori limba în care se exprima Al Doisprezecelea, aşa încât completa lacunele cu sunete ce i se păreau lui că s-ar potrivi. Multe protocoale nu aveau de aceea nici un sens, iar altele, scrise în limbi pe care sclavul poliglot le înţelegea mai mult sau mai puţin, conţineau numeroase alte lacune şi, probabil, şi foarte multe confuzii de termeni. Unele dintre aceste înscrisuri ni s-au păstrat, în ciuda faptului că Astronomul le ţinea la loc sigur, cu intenţia clară de a le distruge în clipa când riscau să ajungă pe mâini nepotrivite. Ele au reprezentat sursele inestimabile — descoperite într-un corpuscul de texte vechi — de care s-a putut servi scribul în munca sa. Dar fiindcă aceste însemnări sunt aşa cum sunt, nici măcar scribul nu garantează de autenticitatea fiecărui cuvânt.
Iată, deci, ce a văzut călătorul grec — din Lemnos (sau din Samotrace?) — pe insula unde a întâlnit unicul personaj al acestei întâmplări, personaj numit de el la un moment-dat dintr-un motiv necunoscut „Marele Eunuc“: acţiunea se petrece undeva în mările sudului, poate nu departe de ţărmul sud-estic al Africii, poate şi mai departe, în apropiere de India sau oriunde altundeva la limita Oceanului. Vegetaţia luxuriantă, peştii zburători şi animalele ciudate ne trimit spre aceste locuri. Omul însuşi, acel individ solitar, era îmbrăcat în straie ciudate, folosea un mic obiect din care scotea fum pe nas şi pe gură şi vorbea o limbă în care „nu te puteai înţelege“. El şi-a condus oaspetele într-o grotă straniu amenajată, unde maşinării stranii îndeplineau diferite sarcini, al căror rost grecul nu l-a putut pricepe. Dar străinul urmărea cu atenţie munca bizară a acelor maşinării şi nota fără întrerupere ceva ce părea a fi rezultatul acelei munci. Grecul a stat cu „Marele Eunuc“ două zile şi două nopţi: în tot acest timp, gazda n-a mâncat nimic şi n-a pus o clipă capul jos pentru a dormi; n-a manifestat nici teamă şi nici n-a luat vreo măsură de siguranţă, atunci când oamenii grecului au pătruns în grotă. Părea convins că nu poate fi atacat, sau poate că pur şi simplu nu ştia că există agresori şi victime. Atunci când unul dintre marinari a luat o maşinărie mică în mână, cu gândul de a o duce pe vas, aceasta s-a dezintegrat într-o pulbere fină, apoi a dispărut şi acel praf. Indigenul, cel ce a observat totul, n-a dat nici un semn de nelinişte, văzând că i-a dispărut lucrul. El continuă să noteze conştiincios tot ce realizau celelalte maşinării.
În relatare, se povesteşte cum călătorul grec ar fi plecat de pe insulă, lăsându-l pe ciudatul ei stăpân în grota unde-şi vedea de lucrările sclavilor săi mecanici. O furtună cumplită l-ar fi obligat să se întoarcă, pentru a-şi repara corabia. „Marele Eunuc“ se afla tot în grotă şi îşi vedea pe mai departe de ale lui. Oamenii exploratorului ar fi tăiat nestingheriţi copacii trebuincioşi, ar fi făcut reparaţiile necesare şi ar fi dus cu ei, drept amintire, păsări şi plante de pe insulă. Abia ieşiţi din nou în larg, cele luate se transformară şi ele, asemenea acelei mici maşinării, într-un praf fin, apoi dispărură cu totul.
Atunci au hotărât să revină pentru a treia oară. Dar abia apropiindu-se de ţărmurile verzi, văzură un fum negru acoperind cerul şi simţiră nişte zdruncinături îngrozitoare. Corabia se legănă deasupra valurilor gata de a fi înghiţită, iar călătorii putură vedea jerbe de foc urcându-se spre cer şi insula întreagă frământată de cutremur şi dispărând sub ape. Ceva, ca un vulcan cumplit, răsturnă ostrovul, făcându-l să se întoarcă pentru totdeauna în Ocean. (Bazându-se pe acest fragment, unii comentatori au vorbit despre Atlantida. Dar continuarea îi contrazice imediat!) Îngroziţi de spectacolul la care au asistat, dar fericiţi că în mod incredibil au scăpat cu viaţa, grecul şi marinarii lui s-au grăbit să părăsească în cea mai mare viteză nişte locuri atât de primejdioase. Însă n-au navigat decât două zile şi au dat de o nouă insulă, unde, debarcând, l-au găsit pe acelaşi străin cu straie ciudate, notând mai departe într-o grotă identică aceleia vizitate pe pământul abia înghiţit de ape. Totul s-a repetat în acelaşi mod: şi prima întâlnire, şi întoarcerea forţată şi cea de a treia revenire, şi explozia cumplită a vulcanului. Şi, cale de drum de două zile, o nouă revedere şi reluarea aceluiaşi scenariu.
Apoi vorbele bolnavului nu s-au mai înţeles şi gura i s-a umplut de spumă.
Nimeni n-a reuşit vreodată să explice această prevestire, iar după atâtea încercări neizbutite, oamenii au şi uitat-o. (De altfel, poate că şi interpolările şi pasajele corupte să fi îndepărtat-o atât de mult de o explicaţie verosimilă).
