CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Unul dintre bunii prieteni pe care scribul îi roagă, din când în când, să verifice forma brută a manuscrisului, pentru a-i atrage atenţia asupra nu puţinelor inadvertenţe strecurate în text, i-a reproşat că se reia prea des câte un aliniat, ceea ce ar putea să-l plictisească pe cititor. Vină la care scribul nu poate răspunde decât că, de multe ori, nu este deloc uşor să descoperi amănunte din întâmplări petrecute cu atâta veacuri în urmă, iar atunci când, în sfârşit, dai de ele, este firesc să le exploatezi cât poţi mai bine. Este la fel cum o femeie şi-ar procura cu mari eforturi o piatră preţioasă foarte scumpă şi ar veni cineva să-i ceară să n-o pună în evidenţă şi s-o poarte doar o singură dată.

Şi, nu numai pentru că veni vorba, ci deoarece chiar le-au sosit rândul pietrelor preţioase în povestirea noastră, scribul va pomeni şi despre smaraldul pe care-l purta mereu Al Optzeci şi doilea atârnat de un lănţişor la gât.

Se spune că acea piatră verde i-a fost prinsă copilului de către părinţii săi, Bufonul Vraci primind-o de la oamenii veniţi odată cu Paracelsus din Orient. După cele mai vechi învăţături orientale¹, sănătatea oamenilor depinde înainte de toate de razele cosmice verzi. Orice pusee de temperatură ale corpului uman, ne spun aceleaşi surse, ar dispărea dacă ar fi supuse luminii filtrate printr-un smarald. Vracii hinduşi măcinau piatra şi o ardeau, iar cenuşa rezultată avea un gust dulce, răcoritor-uleios şi stârnea pofta de mâncare. Şi nu numai fierbinţelile corpului le vindecau astfel acei terapeuţi, ci şi diferitele otrăviri, umflături şi iritaţii. Lithoterapia² a fost mult folosită în trupa Celui de Al Optzeci şi unulea şi preluată şi de acesta. Aşadar, Bastardul nu s-a despărţit de piatra verde din două motive: pentru că spera să-l apere de boli şi pentru valoarea ei Deja cu 300 de ani în urmă, Bartholomeus Angelicus afirma că „smaragdul face parte dintre cele mai nobile pietre, o piatră demnă de a fi purtat un rege”.

Al Optzeci şi doilea, prea puţin interesat de estetică, a fost tot mai preocupat de perspectivele pragmatice date de alchimie. (După ce a murit, în încăperea lui întunecoasă, unde nu-i era permis nimănui să intre, a fost descoperit un atelier cu nenumărate retorte, pietre şi substanţe.) Ştiinţele oculte i-au fost inspirate tot din speranţe concrete: prin 1570, un doctor bătrân, fost discipol ani de zile pe lângă Agrippa von Nettesheim, trecând prin Hanovra şi înnoptând la Diavolul Argintiu, a remarcat smaraldul de la gâtul Bastardului şi i-a povestit îndelung despre minunile pe care le pot săvârşi pietrele, atunci când te pricepi „să conversezi” cu ele. Martor ocular, cum pretinde că a fost în preajma ilustrului său maestru, pe care l-ar fi însoţit ani de-a rândul prin călătoriile-i nu întotdeauna lipsite de mari primejdii, a povestit în sala mare a hanului unele dintre numeroasele experienţe miraculoase săvârşite de Agrippa, printre care şi dobândire aurului… prin însămânţarea în pământ a unor pilituri speciale³. Desigur, despre Agrippa von Nettesheim s-a auzit până şi la Hanovra, însă Al Optzeci şi doilea a crezut şi n-a crezut poveştile bătrânului doctor. Cu ce l-a cucerit acela a fost observaţia că smaraldul tânărului⁴ semăna cu un ochi de pisică. Fiindcă „ochi de pisică” este numită o anumită formă de cristal, smaraldul de la gâtul Bastardului era „un exemplar fascinant”. Bătrânul ucenic al lui Agrippa a examinat cu atenţie ba piatra verde, ba… ochii Celui de Al Optzeci şi doilea şi a găsit că seamănă până la similitudine.

– În cartea medicului din Frankfurt, Adam Lonitzer, unde sunt descrise puterile de vindecare ale tuturor ierburilor – dacă o citeşti aşa cum trebuie -, vei observa cât de unitară a făcut Dumnezeu lumea. Nathan Rubinus, despre care sigur n-ai auzit, dar pe care eu l-am întâlnit, este un tânăr savant cu totul şi cu totul remarcabil. El a luat toate tratatele despre pietre şi despre proprietăţile lor curative, le-a pus alături de manualele despre plante şi de scrierile despre modul cum trebuie ele folosite în tratarea răului, precum şi însemnările alchimiştilor cei mai pricepuţi. Concluzia la care a ajuns, după ce a studiat cu mult folos cele trei surse, cele despre roci, cele despre ierburi şi învăţăturile alchimiştilor, este că plantele, pietrele şi fluidele prezintă corespondenţe uimitoare şi, în funcţie de acele corespondenţe, se poate accede la rezultate infinit mai bune decât dacă se foloseşte un singur element dintre toate astea. Nu mă înţelegi! Văd că nu mă înţelegi. Bine, atunci să luăm un exemplu: ochiul de pisică. Oricum, la el am vrut să ajung. Pisica este complicea preferată a vrăjitoarelor. Felinele văd şi noaptea, ceea ce demonstrează că ele se simt acasă în regatele întunericului. De unde aduc tot felul de informaţii de care oamenii obişnuiţi habar n-au. Sunt aproape sigur că tu eşti născut în zodia racului.

– Aşa-i, consimţi Bastardul.

– Zodia ta s-a numit „zodia pisicii”, dar a fost numită „zodia racului”, întrucât în insulele unde i-au fost stabilite legăturile şi caracteristicile nu existau pisici şi doar raci. Apoi, a ajuns să fie studiată pe uscat, acolo nu existau raci şi doar pisici şi a rămas aşa cum i-au spus exegeţii. Rac sau pisică, tu vezi şi pe întunericul nopţii, dar şi în întunericul oceanelor, vezi şi cu faţa şi cu ceafa. Într-un bâlci faimos am întâlnit un băiat care vedea şi cu ochii legaţi, uimind lumea că putea citi astfel orice scris. Dar Nathan Rubinus a spus imediat că dacă i-ai trage un sac pe cap, băiatul minune n-ar mai putea desluşi nici cartea, darămite slovele. Şi aşa a fost, iar Nathan Rubinus le-a explicat oamenilor că, legat la ochi, tânărul vedea cu ochiul pe care îl are la spate, iar atunci când îi este acoperit şi acela cu sacul, este firesc să nu mai vadă nimic. Şi încă, un lucru important: băiatul acela avea şi el un smarald prins la gât, iar atunci când Nathan Rubinus i-a cerut să şi-l scoată, performanţele sale cu ochii legaţi au scăzut simţitor. Şi iarăşi a explicat tânărul atât de erudit: cât citeşte cu ochii legaţi, tânărul ţine cartea în mână. De fapt, era un caiet, se corectă bătrânul doctor, un caiet pe care cineva scria un scurt text pentru lectură, altfel existând prezumţia că băiatul ar fi învăţat pe de rost cartea şi că doar recita. Aşadar, a explicat Nathan Rubinus, având textul în faţă, cum de l-a putut băiatul recunoaşte cu ochiul din ceafă: simplu, întrucât imaginea era preluată de smarald şi descifrată cu acel al… patrulea ochi. Totul are o explicaţie! Bătrânul doctor bău o duşcă zdravănă de vin şi-şi şterse satisfăcut barba cu mâneca vestonului.

Brusc, Al Optzeci şi doilea a scos dintr-un buzunar interior al vestonului o piatră verde în formă de ochi de pisică, prin care l-a fixat pe discipolul lui Agrippa von Nettesheim. Acesta n-a ştiut cum să reacţioneze: îşi bătea joc micul băiat cu barbă de el? Cum să reacţionezi la aşa ceva?

– Am tot căutat o pereche pentru ăsta, a mai spus Bastardul. Aş da oricât pe ea.

Din păcate, nici bătrânul doctor nu dispunea de o asemenea piatră. Dezamăgit, micuţul personaj salută scurt şi părăsi odaia, iar venerabilul savant, care a văzut destule la viaţa lui, a mai rămas multă vreme uitându-se după el, mirându-se, încă o dată, de câte ciudăţenii sunt pe lumea asta.

Bastardul a ascultat dizertaţia şi a făcut toată viaţa experimente atât cu pietrele din care spera să scoată aur, cât şi cu smaraldul de la gât. Nici aur n-a reuşit să obţină din alte elemente şi nici cu ceafa n-a izbutit să vadă. Atât doar că, după multe exerciţii, a putut să zărească mult mai bine ca înainte pe întuneric. Bătrânul doctor s-ar fi grăbit să-i explice – cu acelaşi limbaj didactic – motivul eşecurilor: pentru că nu poţi să reuşeşti în asemenea îndeletniciri, dacă nu crezi cu hotărâre în ele. „Mai înainte trebuie să fi convins că tot ce vei întreprinde se va realiza şi abia apoi să încerci!”. În mod sigur aşa i-ar fi spus asistentul lui Agrippa von Nettesheim, pentru că aşa a spus şi acela şi aşa au spus toţi cei ce urmau drumul „cunoaşterii subtile” şi care pretindeau că trebuie să fi, în primul şi în primul rând, curat tu însuţi pentru ca să devină posibile minunile ştiinţei. Iar Bastardul ştia că nici nu este curat şi că nici nu vrea să fie curat. Şi, într-adevăr, nici convins nu era în posibilitatea succesului încercărilor sale. De aceea nici n-a avut nimeni acces în laboratorul lui. Se simţea asemenea unui copil care intră prin jocul său într-o lume minunată, pe care asistenţa unui adult o pângăreşte. Distrugând-o. De jenă să nu fie cineva care să-l creadă naiv pentru că ar crede în asemenea lucruri, n-a vorbit niciodată cu nimeni despre ele. (Altor bărbaţi nu numai că nu le-a fost jenă, dar erau chiar mândri că practicau astfel de activităţi.)

Şi a mai existat un motiv pentru care a ţinut secret acele interese: bătrânul doctor i-a povestit că smaraldul sub formă de „ochi de pisică” are şi proprietatea de a facilita contactul nu numai cu lumea înconjurătoare cunoscută prin simţurile noastre obişnuite, ci şi cu elemente pentru care, în mod normal, omul nu posedă receptori. Poţi astfel vedea orice fiinţă şi orice obiect pe care le-ai crezut imposibil să ţi se afle în preajmă. „Şi pe cineva care nu mai este între noi?” a îndrăznit să-l întrebe în şoaptă Al Optzeci şi doilea. „Şi!”, i-a răspuns celălalt tot în şoaptă. Pe urmă, cu aproape 300 de ani înaintea lui Denizard Rivail, în speranţa de a o reîntâlni pe Barbara, Bastardul a organizat un soi de şedinţe de spiritism. (Multă vreme a ezitat, neavând încredere să invite pe cineva.⁵) Uneori, trăia impresia că Barbara îi apare şi că îi cere anumite lucruri, pe care – oricât păreau de absurde, Micul Monstru le îndeplinea cât putea mai fidel. Alteori, când n-o regăsea, se răzbuna pe lume.

Din întâlnirea cu fostul asistent al lui Agrippa von Nettesheim a rezultat şi o urmare mai pământeană: Bastardul şi-a procurat tratatul despre ierburi a lui Adam Lonitzer (Lonicerus), l-a şi căutat în mod special la Frankfurt şi a încercat să aplice reţetele aceluia. Într-o încăpere special amenajată în han, Al Optzeci şi doilea a iniţiat un adevărat „cabinet de medicină naturistă”. Desigur, de acest aspect – tot o „îndeletnicire anexă”, dar una la suprafaţă –, Bastardul n-a avut vreme să se ocupe, însă îi supraveghea pe cei doi tineri studioşi aduşi la Diavolul Argintiu, oferindu-li-se casă, masă şi toate necesare traiului şi „specializaţi” în domeniu. Şi această activitate a prins, aşa cum au prins toate iniţiativele Bastardului, ceaiurile, infuziile şi tincturile oferite aducând bolnavi de la mare depărtare, oameni care credeau în acele leacuri, întrucât faima Diavolului Argintiu era prea covârşitoare pentru a nu se extinde asupra a tot ce se producea acolo. Şi, bineînţeles, în afară de a cumpăra sticluţele cu substanţele extrase din plante, străinii înnoptau la han, mâncau din specialităţile hanului şi plăteau pentru toate aceste servicii. Unii au rămas mai multă vreme – până să se însănătoşească. Şi unii chiar s-au însănătoşit.

Aşadar, în afară de retortele din „cabinetul de medicină naturistă”, Al Optzeci şi doilea a amenajat şi în propria sa încăpere un laborator scump, asemănător cu încăperile de lucru ale celor mai celebri alchimişti. Şi chiar dacă n-a lăsat pe nimeni să pătrundă în acea odaie, care îi slujea şi de dormitor, într-o comunitate atât de restrânsă şi trăind sub acelaşi acoperiş, secretele sunt permeabile. Sofisticata aparatură a fost pusă în relaţia cu prepararea leacurilor din ierburi, leacuri ce au adus un plus atât de însemnat bunăstării din Hanul Diavolul Argintiu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.