În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Cu cea de a treia nevastă, Învingătorul leului a mai avut trei copii, toate fete. Scribul înclină să creadă că Al Optzeci şi patrulea, fidel soţiilor lui, îşi trata femeile asemenea tuturor tabieturilor sale: avea nevoie de o viaţă sexuală regulată, aşa cum avea nevoie de scurgerea fără modificări a trecerii zilelor sale: sculatul dis de dimineaţa, toaleta corpului şi un mic dejun frugal – mereu acelaşi -, o rugăciune în singurătate, o rugăciune în capelă, câteva minute admirarea peştilor din acvariul cel mare în timp ce îşi primeau hrana lor zilnică la lumina tremurândă a lumânărilor; urma aceeaşi lucrare pentru orgă (pe o singură voce luni, pe două voci marţi, pe trei voci miercuri, pe patru voci joi, pe cinci voci vineri, pe şase voci sâmbătă şi după dispoziţie duminică), apoi, când credincioşii se adunau pentru rugăciune, el părăsea capela, îşi lua adevăratul mic dejun şi citea însemnările făcute de cu seară. După care, singur sau cu colaboratorii obişnuiţi ori cu oaspeţii ocazionali, discuta, făcea experienţe şi asambla maşinăriile izvorâte din acele discuţii. De mâncat nu mai mânca decât seara, în schimb bea multe lichide pe tot parcursul zilei1. În zilele călduroase, îşi permitea câte o plimbare pe malul râului, tot alaiul acela de bărbaţi stranii putând fi văzut discutând ore în şir2. Altădată, amfitrionul insista să se stea în laboratorul plin de scule, alambicuri, matrase, tot felul de vase din sticlă ori din cupru de toate formele posibile, eprubete simple, clondire goale şi altele conţinând lichide reflectând culorile curcubeului, borcane cu ciudăţenii cândva vii, zeci de roci şi substanţe aranjate în nenumăratele sertare etichetate ale dulapului uriaş care acoperea tot peretele de la miazănoapte, rigle, echere, pendule, cântare cu greutăţile aferente, maşinării confecţionate după schiţe proprii. Şi, desigur, trei găleţi mari întotdeauna pline cu apă, drept măsuri de prevedere pentru a stinge un incendiu ce putea oricând izbucni într-un asemenea loc. Peretele de la miază-zi avea mai multe ferestre, astfel încât atmosfera din sală era mai degrabă luminoasă, cu tot cu subiectele atât de grave ce se discutau acolo. În încăpere se intra printr-o uşă masivă din peretele de la răsărit, în timp ce peretele opus era prevăzut pe margini cu câte o uşă mult mai mică: una dădea în odaia burduşită cu cărţi şi manuscrise, ţinute acolo pentru a nu fi expuse stricăciunilor din pricina aburilor substanţelor folosite în experienţe, dar şi fiindcă Al Optzeci şi patrulea avea o teamă cumplită de incendii. Cealaltă uşă dădea într-o baie. Tot lipit de peretele de la apus se afla o masă lată, pe care se aflau cărţile, manuscrisele şi schiţele necesare subiectului zilei. (Un domestic le ducea şi pe acestea în fiecare seară în „odaia scrierilor”.) Pe lângă toate astea, sala era suficient de încăpătoare şi pentru a găzdui comod zece până la cincisprezece persoane.
Pavilionul Învingătorului leului n-a fost considerat terminat niciodată, Al Optzeci şi patrulea, cu toată imobilitatea sa mereu mai profundă aducându-i veşnic noi adăugiri şi îmbunătăţiri. Nu era vorba despre schimbări pentru a sluji comodităţii – asemenea tuturor celor din neamul său, şi urmaşul Bătrânului ducea o viaţă mai degrabă austeră – pentru mulţi dintre oaspeţii şi colaboratorii săi chiar prea austeră -, toate modificările întreprinse fiind doar pentru a face mai funcţional spaţiul3.
Încetul cu încetul, moştenitorul uriaşei averi şi a recunoscutei faimoase puteri a ceea ce continua să existe sub numele Hanul Diavolul Argintiu şi-a restrâns tot mai mult viaţa la cele câteva locuri unde se afla atât de punctual de previzibil în fiecare zi. Doar după-amiezile de duminică, precum şi răstimpurile marilor sărbători şi le petrecea cu familia. Uneori, discuta cu ai săi şi afaceri, însă mai mult pentru a se informa şi pentru a da sfaturi. Era conştient de ce se aştepta de la el, ştia că fără roadele Hanului nu şi-ar fi putut îngădui toate capriciile, încerca să salveze aparenţele, însă era evident că lucrurile acelea îl preocupau prea puţin. Câteodată, în mijlocul unui consiliu de familie, în vreme ce se discuta câte o problemă foarte importantă, îşi scotea din buzunar veşnicele sale bucăţi patrate de hârtie şi nota ceva. În nici un caz ceva ce ţinea de iniţiativele comerciale ce tocmai erau puse pe cântar… Când Marie îi reproşa lipsa sa de atenţie, replica senin că duminica – sau sărbătoarea religioasă – este destinată lui Dumnezeu şi familiei şi nu treburilor zilnice. Măcar atât era adevărat: deşi nu-şi lua mult timp pentru neamuri, a ţinut sincer atât la soţiile sale, cât şi la copii şi a suferit profund la moartea primelor două consoarte şi la cea a unei fete decedate la doar şaptesprezece ani. (Doar Păpuşa a replicat, în felul ei senin: „Suferă aproape la fel de profund ca şi atunci când îi cade pe jos un clondir de pe masă, spărgându-se de podea şi risipind lichidele lui colorate pe duşumea”.)
Pentru Marie, traseul vieţii fiului ei a devenit un subiect tot mai grav de îngrijorare. Degeaba i s-a plâns – ea care nu se plângea niciodată – că îmbătrâneşte şi că abia mai poate duce toate grijile Diavolului Argintiu, el o asculta şi-şi vedea de drumul său. Şi Al Optzeci şi treilea a participat la câteva dintre aceste discuţii (inutile), dar fiul său l-a privit de fiecare dată parcă spunându-i: „Dar tu ce mare scofală faci?”. Iar Marie, înţelegându-i cuvintele nerostite, îi răspundea – tot doar din ochi – că soţul ei măcar se preocupă din plin de treburile afacerilor, îndrumând, controlând şi ducând la îndeplinire cele ce se impuneau.
Istoria se repetă: Marie se afla în postura Bătrânului, întrucât, ca şi acela, şi ea se găsea, după o viaţă de muncă, în situaţia de a nu vedea cui să-i predea ştafeta. Şi ca şi Bătrânul, şi ea s-a orientat către unul dintre ginerii ei, un bărbat bonom, dar energic, loial şi cinstit. Şi ca şi în cazul celor aleşi de Bătrân spre a continua lucrarea, şi acel bărbat atât de cumsecade şi aparent atât de potrivit pentru misiunea ce i-a şi fost oferită a murit într-un stupid accident, lovit pe timpul unei furtuni de o piatră desprinsă din zid, în vreme ce el se străduia să pună toate animalele la adăpost. Pe urmă, Marie şi-a adus aminte de cele povestite de Bătrân, de faptul că zalele lungului lanţ sunt potrivite de Dumnezeu şi că omul n-are cum le schimba ordinea. „Aşa este, suspina Marie, dar ce este de făcut?” Uneori era atât de disperată încât se tânguia în dialectul ei francez, cu speranţa de a nu fi înţeleasă şi compătimită. Iar soţul ei o strângea în braţe, zâmbea şi o asigura că tot Dumnezeu este cel ce va găsi soluţia. „Dar dacă mor mâine?”
Marie n-a murit a doua zi. Şi nici în a treia. Marie a trăit până ce fiul Învingătorului Leului, Al Optzeci şi cincilea, a crescut suficient pentru a mai avea răgazul de a fi iniţiat în arta afacerilor şi în tainele Hanului Diavolul Argintiu. Iar atunci când mama Învingătorului leului şi-a dat sufletul, nepotul ei tocmai împlinise 18 ani şi era pregătit să ducă tradiţia mai departe.
1 Cu timpul, bărbatul viguros, „care folosea palma în loc de ciocan, atunci când bătea un cui”, Învingătorul leului, a început să crească în dimensiuni şi probabil cantitatea mare de bere Cord Broyhan pe care o îngurgita zilnic l-a făcut ca la bătrâneţe să ajungă gras, chiar foarte gras.
2 Însă ieşirea în natură nu era „modelul de libertate, frumuseţea ca simbol, din punct de vedere kantian, al binelui moral”, ca să folosim expresia lui Rosario Assunto (vezi Rosario Assunto, Scrieri despre artă; Filosofia grădinii şi filosofia în grădină, Meridiane, 1988, p. 85). Ieşirile în natură veneau mai mult pentru stimularea oaspeţilor, parcă mai dispuşi să emită idei folositoare în zilele calde la aer proaspăt decât în îmbâcseala din laborator. Pentru Al Optzeci şi patrulea, orice modificare de la ritualul obişnuit era o povară dureroasă şi atât de greu de suportat. De ce se simţeau oaspeţii mai bine în natură îi era imposibil de înţeles, mai ales că şi în interior aveau la dispoziţie orice băutură îşi puteau dori. Şi, tot în interior, se putea sta mult mai comod, mai ales pentru un om care s-a îngrăşat peste măsură şi pentru care orice plimbare constituia un efort. Dar dacă aceasta era condiţia să-i facă pe convivii săi mai interesaţi, atunci bine, atunci se va sacrifica el. Dar să nu se transforme aceasta într-o regulă!
3 Ca şi Bătrânul, şi Al Optzeci şi patrulea n-avea în dormitorul său decât un pat simplu, o ladă pentru haine, un lavoar, un ulcior şi o măsuţă cu o biblie şi un sfeşnic. Nici măcar un jilţ asemenea celui în care s-a odihnit în ultimele luni Bătrânul nu se afla în dormitorul său.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.