CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (95)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

N-au fost decât nişte adolescenţi, când au discutat lucrurile acestea. Vara stăteau pe malul râului Leine cu câte o sticlă de bere Cord Broyhan în mână şi cu o alta legată cu sfoară în apă, pentru a se păstra cât de cât rece; şedeau direct pe iarbă şi Fiul Contelui îşi expunea ideile. Când vremea devenea neprietenoasă, Al Optzeci şi şaselea îşi continua prelegerile în faţa aceluiaşi unic auditoriu în podul unei mori de mult părăsite, unde cei doi şi-au amenajat deja cu ani în urmă o „casă a lor”¹. E adevărat, iarna era destul de frig în „casa lor”, dar locul le era prea drag pentru a-l părăsi chiar şi temporar, aşa că au mai dus acolo mai multe dune umplute cu pene de gâscă şi, astfel înfofoliţi, îşi continuau discuţiile. Da, într-adevăr, Fiul Contelui a fost un copil norocos!

Robert era băiatul cel mai mic al unei familii numeroase, iar tatăl său avea cea mai mare măcelărie din ţinut, fiind şi un fruntaş unanim respectat al breslei sale. Contele Lorenzzi era în bune relaţii de afaceri cu tatăl lui Robert şi, astfel, şi acesta avea oricând acces în Han. Al Optzeci şi şaselea a crescut înalt, avea părul blond şi ochii albaştrii, iar Robert era un albino. El, fără a-şi face încă socoteli pragmatice în legătură cu prietenia strânsă cu moştenitorul celei mai mari averi din Saxonia, era măgulit că se află într-o aşa strânsă legătură cu cineva rămas inaccesibil pentru majoritatea celor din jur. Şi se mai simţea atras Robert de Fiul Contelui şi fiindcă instinctul îi spunea că în prezenţa aceluia era în siguranţă. Iar Al Optzeci şi şaselea era legat de Robert printr-o prietenie acaparatoare, cum doar în tinereţe se formează. Plus că un auditoriu mai receptiv nu avea cum găsi! Un auditoriu care se dezvolta odată cu Al Optzeci şi şaselea însuşi.

– …Încetul cu încetul, animalele vor efectua întreaga muncă fizică, omului nemairămânându-i decât să născocească alte domenii unde să le folosească, spunea Fiul Contelui, iar Robert, „singurul său prieten” îi dădea dreptate. „Dar există şi domenii unde animalele nu sunt în stare să facă munca solicitată”, îşi continua Al Optzeci şi şaselea raţionamentul. „Pentru acele activităţi, omul va crea fiinţe din lemn ori din metal”.

– Fiinţele vii sunt create de Dumnezeu, a ripostat Robert.

– Dar oamenii au reuşit să imite fiinţele vii. Fiul Contelui nu era prea interesat de istorie, de ştiinţe, de cultură în general. El nu era dispus la un studiu sistematic. Totuşi, datorită ideilor sale despre „dreptatea universală”, a fost de câteva ori în „pavilionul înţelepciunii” al bunicului său. Însă discuţiile de acolo l-au plictisit repede. Aşa că, spre mulţumirea Contelui, a mai trecut tot mai rar pe la colocviile organizate de Învingătorul leului. Totuşi, asemenea oricărui copil martor la convorbirile adulţilor, unele lucruri le-a reţinut. Te miri ce! De pildă, amănunte despre legenda statuii colosale a lui Zeus din Olimpia, statuie despre care cunoştea legenda că s-ar fi mişcat şi ar fi vorbit în anumite ocazii. De aceea ar fi fost inclusă printre minunile lumii antice. Sigur, statuia aceea a fost creată de un sculptor, de Fidias, dar Al Optzeci şi şaselea habar nu mai avea că, în urmă cu peste două mii de ani, Al Patrulea dintre strămoşii săi, Philopater, în strădaniile-i de a-şi descoperi tatăl, a fost multă vreme martor al creaţiei sculptorului. Cum nici despre tritonii meşterului Heron din Alexandria nu ştia că multă vreme mai era cunoscută contribuţia lui Katoptronos, Al Treisprezecelea, cel mai aproape în timp cu două secole decât Philopater. Şi ce sunt două secole într-un timp atât de îndelungat? Dovadă că nu mai ştia nimic nici despre Magister Amori, Al Şaizeci şi nouălea, cel care s-a ocupat cu doar patru veacuri în urmă de Gloemul din Stätl-ul din Worms. La asemenea secvenţe de timp, datele se dizolvă unele în altele. Şi în memoria Fiului Contelui, străbunii s-au topit, ca de obicei, în legendă. Iar legendele au devenit tot mai palide şi mai greu de descifrat. Unele au dispărut cu totul, înghiţite de acelaşi timp nemilos care descompune în mâlul său oameni, fapte şi întâmplări. Realizările străbunilor nu mai erau ale lor, ci ale celor pe care scribii i-au reţinut şi i-au transmis mai departe. Fiinţe mai degrabă impersonale. Or, legenda l-a mai păstrat în domeniu doar pe Leonardo da Vinci, despre care se afirma că ar fi fost, pe la sfârşitul secolului al XV-lea, creatorul primului robot umanoid². Oricum, poveşti despre umanoizi erau suficiente pentru ca Fiul Contelui să aibă argumente puternice în discuţiile de iniţiere şi de lămurire cu Robert³. Va veni o vreme, prorocii el, când toate muncile neplăcute şi scârboase vor fi îndeplinite de asemenea maşinării.

Când i-a spus asta tatălui, Al Optzeci şi cincilea a luat vorbele fiului său doar drept visele unui om leneş.

– Dacă se va întâmpla aşa ceva, ce rost vor mai avea oamenii pe pământ? Pentru Conte, lucrurile erau clare: băiatul său, despre care se convingea pe zi ce trecea că „nu era normal”, nu făcea decât să caute argumente şi motivaţii pentru viaţa sa atât de nevolnică.

În schimb, discuţiile cu Robert aveau altă consistenţă: Robert, deşi cu picioarele mai pe pământ, părea la fel de entuziast ca şi prietenul său.

– În mitologia greacă, se credea că zeul faur Hefaistos ar fi meşterit numeroase maşinării din fier, făcându-le să se comporte asemenea oamenilor. Asta mi-a povestit-o Ludwig Rauhe… (Rauhe a fost profesor de limbi clasice la mai multe universităţi de mare prestigiu, însă, în trecere prin Hanovra, a preferat un salon al Hanului, mai degrabă decât pe oaspeţii Învingătorului Leului din „Pavilionul Înţelepciunii”. În ciuda profesiei sale elitiste, profesorul era popular, îi plăcea să trăncănească indiferent cu ce convivi, mai ales dacă avea în faţă o băutură bună. Astfel l-a cunoscut şi Fiul Contelui. Al Optzeci şi şaselea era tipul de om care culege doar informaţiile care-l interesează dintr-o discuţie, uitând repede restul. Dar ceea ce alegea ţinea minte multă vreme. O dată, i-a spus profesorului că nu iubeşte cartea pentru că şi aceea îngrădeşte libertatea gândurilor. Plus că o carte este supusă cenzurii: „Nici poetul Shakespeare, care a scris atâtea piese istorice, nu s-a ocupat de regina Elisabeta ori de tatăl ei. Şi ce material i-ar fi oferit regele Henry cu toate nevestele lui! Şi ce material i-ar fi oferit lupta dintre regine!” În ciuda aversiunii sale pentru litera scrisă, de Al Optzeci şi şaselea s-au lipit extrem de multe informaţii, putând fi socotit chiar cult pentru vremea lui. De pildă, îi plăceau fabulele, îl amuzau şi recita în mod ironic, când nici nu te aşteptai, versuri de la Fontaine, drept argumente ale susţinerilor sale. Totuşi, mediul în care trăia nu era abatorul tatălui lui Robert.)

– … de aceea au şi murit acele religii, fiindcă povesteau asemenea minciuni venind în clară contradicţie cu Sfânta Scriptură, ripostă Robert. Fiul măcelarului a avut parte de chiar şi mai puţină învăţătură de carte decât Al Optzeci şi şaselea, cultivându-se în mare parte doar din Cartea Sfântă şi din discuţiile pătimaşe cu prietenul său. Ceea ce s-a dovedit a nu fi fost foarte puţin…

– Păi, ei nici nu l-au cunoscut pe Dumnezeu. Ei au avut idoli.

– Vezi?

– Şi ce legătură are asta cu ceea ce discutăm noi?

Ziua era fierbinte. Stăteau pe malul apei şi mai trăgeau câte o gură de bere. Dar era prea cald. Şi-au acoperit amândoi capul cu aceeaşi haină, însă dacă au scăpat ca razele soarelui să le bată direct în scăfârlii, sub acea acoperitoare transpirau şi mai tare.

– Dacă fiecare individ ar avea maşini care să facă în locul lui muncile, toţi oamenii ar fi egali.

– Ceea ce n-ar fi foarte bine, a concluzionat Robert.

Scribul are impresia că aude aceste discuţii învăluite într-un zumzet: un zumzet de albine culegând polen din florile crescute în voie pe pajiştea de pe malului râului, zgomotul zumzetului timpului în disoluţie. Nu este pentru prima oară că are o asemenea senzaţie scribul: când extrage informaţii din hârţoage vechi i se pare, câteodată, că şi vede personajele în peisajele scoase de sub praful foilor îngălbenite de vreme. Uneori are impresia că le aude şi vocile. Alteori, dimpotrivă, simte mirosul de aer stătut din vechile cancelarii îmbâcsite de fumul lumânărilor şi de năduşeala monahilor. Aceste impresii nu durează decât câteva clipe, însă scribul nu se poate desprinde de ele timp de zile întregi.)

Peste câteva zile, Fiul Contelui a demontat temerea prietenului său:

– Să spunem că se vor inventa asemenea maşinării. Ele n-ar fi decât un fel de sclavi ca aceia pe care i-a cunoscut şi îi cunoaşte istoria. Stăpânii de sclavi n-au fost la fel de bogaţi între ei. Şi nici la fel de puternici.

– Şi unde ar fi atunci „dreptatea universală”?

Fiul Contelui n-avea încă un răspuns la această întrebare, dar era încredinţat că merge pe o cale bună şi că îl va afla.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.