În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Cam pe vremea când Contele şi-a obligat fiul să se căsătorească pentru a se asigura continuitatea şirului, Al Optzeci şi patrulea a început să abandoneze himerele din tinereţe. Lucru ce s-a întâmplat treptat, tânărului nevenindu-i uşor să-şi recunoască eşecul. A făcut un efort chiar pentru a suporta de câteva ori atmosfera din rândul oaspeţilor bunicului, bărbaţi instruiţi, de la care spera să obţină indicaţiile necesare de a se strecura prin fundătura în care a nimerit. Aceia nu l-au ajutat cu nimic. Încetul cu încetul, „dreptatea universală” s-a stins1. Deocamdată.
Aşa că în acele preocupări, scribul încă n-a găsit „plăcerile” personajului. Aşa că le-a căutat mai departe.
În lipsa discuţiilor despre „dreptatea universală”, Fiul Contelui se comporta aparent asemenea majorităţii tinerilor de vârsta lui. Doar că Fiul Contelui nu era „asemenea majorităţii tinerilor de vârsta lui”, un asemenea statut nu i se potrivea nici fiindcă poseda titlul nobiliar moştenit, nici pentru că ar fi avut obligaţiile manageriale, de care nu se ocupa, nici fiindcă era căsătorit şi tatăl unui băiat. Ceea ce la alţii ar fi părut a fi fost o situaţie firească, la el constituia o atitudine condamnabilă. Grav condamnabilă! Simţind reproşurile care-l vizau tot mai explicit, Al Optzeci şi şaselea se plângea că libertatea nu le este îngăduită decât oamenilor fără responsabilităţi şi fără rang social. Iar Robert l-a contrazis din nou, amintindu-i că tocmai din contră, libertatea le este interzisă celor fără mijloace materiale şi fără o poziţie socială care să le permită un trai independent. Aceia, pentru a putea supravieţui, sunt obligaţi la tot felul de compromisuri şi de activităţi care multe le displac.
– Te-ai convins şi singur, când ai plecat de acasă de acest lucru!
Şi iarăşi Fiul Contelui nu a avut replică, el nefiind în nici un caz dispus să renunţe la facilităţile pe care i le ofereau tocmai rangul şi averea. O averea încă uriaşă, chiar şi după ce, în ultimii ani – după moartea Contelui Lorenzzi – Hanul Diavolul Argintiu a primit puternice lovituri succesive.
Am ajuns în anul 1666 de după Hristos, Contele Lorenzzi s-a prăpădit de cinci ani, iar afacerile întreprinderii n-au avut în tot acest răstimp pe cineva care să le conducă în mod global. Fiecare activitate a devenit tot mai autonomă şi tot colosul risca să se rupă în bucăţi, după ce câteva filiale s-au desprins deja de centrala de la Hanovra, ducând cu ele şi bunurile mobile şi imobile care au aparţinut Hanului. Iar de acolo, de la Han, nu mai era cine să riposteze, să recupereze ceea ce i s-a îndepărtat prin jaf. Şi, poate, că nici nu mai avea Hanul capacitatea, forţa fizică de a se împotrivi, atunci când voinţa era evident că i-a dispărut. „Oamenii sunt ca peştii” şi-a spus Cea de A Doua Marie, soţia Celui de Al Optzeci şi şaselea. Obişnuind să admire viaţa din acvariul din capelă, a observat că, atunci când un peşte era suferind, ceilalţi îl atacau fără milă, după ce, până atunci, au înotat liniştiţi pe lângă el. Îl atacau până îl ucideau. După care, de multe ori, îl mâncau.
Cu puţine luni mai devreme, o molimă a pătruns şi în acvariu: poate că a fost cineva atât de ignorant – poate un copil – care le-a dat de mâncare peştilor ceva contraindicat, poate că o altă cauză a omorât toţi peştii. Să procuri alte specii exotice nu era foarte simplu: pe vremuri, ei erau aduşi din filiale, de la un neguţător din Amsterdam sau de la unul din Portugalia. Pe drum mureau cei mai mulţi, ajungând destul de puţini până la Hanovra. Aşa că încă Marie de Fragniol a deschis şi un magazin de peşti exotici la Hamburg, pregătind oameni care să ştie să înmulţească peştii acolo. Nu a fost o afacere prea rentabilă aceea, întrucât nu s-a găsit prea multă lume dispusă să scoată din buzunar bani (nu puţini) pentru o distracţie atât de perisabilă. Totuşi, magazinul acela a mai funcţionat până la începutul secolului al XX-lea. (Alături de peşti, se creşteau şi se vindeau acolo şi alte vietăţi de casă: maimuţe, câini, pisici, reptile, iepuri şi tot felul de păsări cu penaj viu colorat. Doar primul război mondial a închis şi acel magazin, cel ce s-a ocupat de toate acele fiinţe căzând pe front, iar urmaşii săi n-au mai fost interesaţi de o afacere cu şi mai puţini muşterii în vreme de criză.) Cea de A Doua Marie, soţia Celui de Al Optzeci şi şaselea, era şi ea fascinată de spectacolul acvariului şi-şi petrecea multă parte din timpul liber în faţa peştilor. Un exemplar argintiu puternic strălucitor, cu mustăţi mari, până nu de mult cel mai vioi dintre peşti, mai ales că era şi cel mai mare, probabil din pricina bătrâneţii – el fiind singurul care a supravieţuit dezastrului căruia i-au căzut victimă tovarăşii săi –, a ajuns şi el în situaţia de a fi atacat. Cea de a doua Marie îl vedea ca pe însuşi Diavolul Argintiu2.
Nu întâmplător Contele Lorenzzi a fost atât de apropiat de nora sa. La fel cum Prima Marie l-a cucerit pe Bătrân, şi Cea de A Doua Marie a fost cea menită a fi persoana providenţială care, după atâtea eşecuri ale celor ce au încercat să preia şefia întreprinderii, a părut să poată redreseza situaţia, până la majoratul fiului ei, în care bunicul său şi-a pus atâtea nădejdi. Nu s-a întâmplat să fie aşa fiindcă nu mai exista un Al Optzecilea, stăpânul autoritar, de nimeni contestat, care s-o fi instalat într-o asemenea poziţie. Măcar dacă soţul ei s-ar fi prefăcut că îşi ia rolul în serios, delegându-i ei sarcinile, poate că lucrurile ar fi urmat un alt curs. Sau măcar dacă socrul ei ar fi apucat să-i stabilească un statut de comandă ar fi fost posibil ca ea să preia atribuţiile de conducător. Aşa, de la sine, fără nici un ajutor, timp de aproape cinci ani, această Marie n-a putut să-şi impună voinţa şi a trebuit să stea, ca în spatele sticlei acvariului, doar să privească şi să constate.
La începutul lui 1666, Fiul Contelui a dispărut pe nepusă masă de acasă. A lipsit o zi, două, zece. În alte condiţii, „armata de oameni” şi-ar fi intrat în rol şi l-ar fi căutat şi în gaură de şarpe. Dar pentru asta cineva ar fi trebuit să i-o ceară. Când şeful formal al Hanului n-a mai dat nici un semn, soţia sa, de teamă ca totul să nu se prăbuşească instantaneu, a pretins că, înainte de a pleca, Al Optzeci şi şaselea i-ar fi delegat ei toate sarcinile. (Scribul n-are nici o dovadă dacă a spus adevărul sau nu. Mai degrabă crede că A Doua Marie s-a folosit de ceea ce în mod curent se numeşte „o minciună necesară.) Cert este că femeia, care până atunci a lucrat prin bucătării cot la cot cu angajaţii, a început să preia brusc atribuţiile de şef. Iniţiativa ei a fost atât de neaşteptată, încât, în ciuda primelor reticenţe ale celor din Han, a avut succes. În registrul contabil a apărut iarăşi un nou scris. (Dacă tot a semănat atât de mult fizic şi caracterial această A Doua Marie cu predecesoarea ei, scribul a forţat nota şi a comparat cele două caligrafii. N-au semănat între ele. Doar meticulozitatea autoarei a fost la fel.)
Primul lucru pe care l-a întreprins noua şefă a fost să facă un inventar al tuturor segmentelor Hanului. A celor din Han şi a celor din filiale. O muncă uriaşă şi aproape imposibilă. Unele dintre filiale nici nu se regăseau în marele cărţoi. De la altele avea informaţii, însă nu le putea controla. Chiar şi aşa, ceea ce a reuşit să adune a uimit-o şi pe ea: construcţia din spatele Hanului Diavolul Argintiu era într-adevăr uriaşă şi astfel organizată încât semăna cu un labirint – îţi trebuia un ghid precis pentru a te putea cât de cât descurca în ea. Marie era tot timpul convinsă că mai există ramificaţii pe care n-a reuşit să le descopere. Ramificaţii care duceau şi ele la cămări pline. Cu timpul, pe unele a reuşit să le depisteze. Altele i-au apărut în faţă pur întâmplător. Altele deloc. Câte? Cine ştie? Secretele acestea le-a dus Contele Lorenzzi cu el în mormânt.
În aprilie 1666, noua şefă a convocat în Han toţi responsabilii din filiale. Dacă autoritatea îi era încă pusă la îndoială, ea venea mereu cu argumentul că, după toate cutumele, fiul Celui de Al Optzeci şi şaselea era stăpânul de drept, în lipsa tatălui său şi că acela, fiind încă minor3, ea nu îndeplinea decât misiunea firească de tutelă. Mai mult, fiul ei, despre care toată lumea ştia cât de mult i-a fost de apropiat Cavalerului Lorenzzi şi că a apucat de foarte fraged să fie introdus în secretele Hanului, chiar îi stătea alături cu informaţii şi cu sfaturi. În legătură cu autoritatea băiatul acela nu se îndoia nimeni.
1 Ne-a rămas totuşi un registru mare, în care Fiul Contelui şi-a notat gândurile din tinereţe. Un registru nu uşor de descifrat pentru că Al Optzeci şi şaselea obişnuia să scrie cu numeroase prescurtări, întrucât probabil că pana şovăielnică nu reuşea să ţină pasul năvalei gândurilor entuziaste ale tinereţii.
2 Cea de A Doua Marie a obţinut să ducă în încăperea ei celălalt acvariu, cel care a rămas mulţi ani în camera unde s-a prăpădit Bătrânul. Atunci când au murit aproape toţi peştii din acvariul din capelă, ea l-a repopulat cu peşti de la ea, până să fie aduşi şi alţii de la magazinul din Hamburg.
3 Al Optzeci şi şaptelea avea în 1666, doisprezece ani.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.