CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (64)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Fiul Nătăfleţului a ocolit Veneţia şi a revenit în taină la Florenţa. Se vede treaba că experienţele prin care a trecut l-au făcut ceva mai răbdător în a-şi atinge scopurile, capabil să facă planuri şi să se ţină de ele şi nu să mai acţioneze doar după primul impuls. Acasă, în Palatul Bosci, a vrut, în primul rând, să afle unde, în ce tabără, se afla în momentul respectiv una sau alta dintre figurile importante ale politicii, cine cu cine s-a aliat, cine pe cine a trădat, ce noi protagonişti au mai ieşit în faţă. Palatul Bosci, dominat de atâtea decenii de figura legendarului sfinx era considerat de contemporani drept o constantă a lumii. Clădirea, cu nenumăratele-i picturi şi basoreliefuri ciudate, părea o carte deschisă pentru cei apţi să-i descifreze semnele. De altfel, Palatul Bosci a fost şi primul edificiu, după Padua, care poseda un orologiu pe turnul de pe frontonul principal. Când, în 1370, Carol al V-lea al Franţei l-a invitat la Paris pe celebrul meşter ceasornicar german Heinrich von Wick pentru a-i împodobi palatul regal cu un orologiu uriaş, acesta a făcut un popas de o lună spre a monta şi pe Palatul Bosci un ceas ce scotea sunete solemne din oră în oră. În acea construcţie a ordinii şi continuităţii implacabile a intrat moştenitorul familiei şi de aici a putut afla cu cea mai mare exactitate ora politicii atât de modificată de când a părăsit el Italia. Pentru cei rămaşi acasă, vremea a trecut pe nesimţite, însă pentru cel venit de departe, cei doi ani l-au îndepărtat dintr-un timp parcă revolut şi l-au adus în altă lume¹. Al Şaptezeci şi şaptelea, trecând peste toate nepotrivirile din cronica lui Vengeri, trebuie să fi avut vreo douăzeci şi cinci de ani pe când s-a întors la Florenţa, însă scribul nu îndrăzneşte să propună un an anume. Mai degrabă se ia după galeria de tablouri amintită deja în biografia precedentă. Vasari povesteşte că Giovanni di Bicci de’Medici, „impresionat de maniera bună a lui Pisanello, l-a făcut să picteze în holul vechii case a familiei Medici… pe toţi acei bărbaţi renumiţi, conservaţi încă şi astăzi foarte bine”. Este vorba despre acelaşi Pisanello, celebru şi scump în epocă, autorul şi al primelor portrete de pe casa scărilor Palatului Bosci², iar faptul că artistul dovedea că „oferea lucrări rezistente la trecerea timpului” a fost un criteriu important pentru notorietatea sa, poate mai important chiar decât calitatea artistică. Scribul închide ochii şi revede galeria azi dispărută: chipurile uşor naive din primele rame, apoi Sfinxul (imposibil de confundat), Înţeleptul (ca episcop), Nătăfleţul (descris la timpul potrivit) şi Cavalerul Marchiz Umberto(?). Semnul întrebării reprezintă o măsură de prevedere, însă elementele de pe pânză fac foarte probabilă identitatea personajului: scribul are impresia că vede înşiruirea originară, Nătăfleţul cu poziţia mâinilor atât de nefirească şi privind (cu teamă parcă) spre următoarea ramă, din interiorul căreia un bărbat tânăr îmbrăcat ca un condotier³ priveşte cu dispreţ spre privitori. Bogata butaforie din fundal şi din jurul personajului central încearcă să-i povestească viaţa. Eroul îşi ignoră tatăl, însă la picioarele sale se află un şarpe aruncând foc spre Al Şaptezeci şi şaselea, iar în fundal se găseşte o scară frântă, sugerând ascensiunea întreruptă⁴. În catalogul muzeului unde se află astăzi pânza, nu este specificat autorul, ci doar menţiunea „Maestru florentin din secolul al XVI-lea”. Lucru nu fără relevanţă, el dovedind că şi cu un secol mai târziu, legenda mai era suficient de vie pentru a putea inspira un artist.

Aşadar, întors acasă, Al Şaptezeci şi şaptelea a aflat, nu fără mirare, câte s-au schimbat în relaţiile dintre oameni: vechi aliaţi nu-şi mai vorbeau; asprele bănuieli despre moartea suspectă a unor persoane ar fi fost imposibile cu puţină vreme în urmă; duşmani declaraţi de ieri ţeseau acum planuri împreună. Timpul avea alte dimensiuni în veacul al XV-lea, veştile circulau încet şi, odată ajunse la destinaţie, se dovedeau adesea caduce. Averi se pierdeau din întârzierea comunicării, imperii se prăbuşeau din aceleaşi motive. Până la curierii organizaţiei poştale a lui Gabriel de Tassis, care reuşeau, la începutul veacului următor, să străbată distanţa dintre Italia şi Bruxelles, prin Tirol, în cinci zile şi jumătate, se întâmpla ca până şi emisarii cei mai importanţi să ajungă prea târziu ca ordinele să mai poată fi îndeplinite. Faptul că Al Şaptezeci şi şaptelea însuşi să fie atât de dezinformat după doar doi ani de lipsă l-a convins că ambiţiile sale puteau să se împlinească de va şti să fie mereu primul la informaţie. Deja de atunci a intuit forţa uriaşă a unei veşti reale, la fel ca şi a unei ştiri bine manipulate. O forţă mai mare chiar decât puterea de distrugere a prafului de puşcă.

Apoi se întâlni întâmplător cu Gentile Becchi, viitorul arhiepiscop de Arezzo. Becchi a fost mentorul lui Lorenzo şi a lui Giuliano Medici, dar şi a altor juni din protipendada Florenţei şi, drept urmare, a avut mereu toate uşile deschise. Singurul eşec al carierei sale didactice l-a reprezentat…. fiul Nătăfleţului. Înţelegând că fostul său dascăl ar putea fi cheia oricăror relaţii, Al Şaptezeci şi şaptelea, revenit acum ca şef de misiune şi, oricum, fiind prezumtivul moştenitor al Palatului Bosci, după ce a deşirat plin de ruşine amintirile neplăcerilor pricinuite învăţătorului său şi, părând alt om, a reînnodat vechea legătură. Aşa a aflat intimităţi din spatele zidurilor reşedinţelor importante ale cetăţii. Printre altele, despre neliniştile provocate de mersul unor bănci: o veste proastă a unei asemenea instituţii o poate duce la faliment. O veste, de multe ori chiar falsă! Informaţie importantă şi aceasta! Al Şaptezeci şi şaptelea mai ezita: prea a fost convins, de copil, că doar forţa brută este capabilă să modifice o stare de fapt. Dar cele aflate de la Gentile Becchi în acel popas de acasă i-au rămas adânc înfipte în minte.

Totuşi, a mai fost un episod care l-a marcat la fel de mult în direcţia drumului pe care-l va urma. În anul 1463, în ciuda tuturor avertismentelor, turcii ameninţau mai mult ca oricând Europa. După ce au cucerit de la veneţieni Moreea, dogele Cristoforo Moro a hotărât să sprijine cruciada pornită de Pius al II-lea. (Bunul cititor mai ţine, poate, minte scena în care papa se stinge pe promontoriul de la Ancona, cu slaba consolare a apariţiei la orizont a celor douăsprezece corăbii venete.) Dar tot atunci Al Şaptezeci şi şaptelea pleacă în Bosnia, unde, la Bobovac, în apropiere de Kraljeva Sutjeska, turcii înfrâng armata regelui Stjepan Tomaš Kotromanič, iar acesta este ucis. Se pare că Al Şaptezeci şi şaptelea a ajuns după ce turcii au pătruns biruitori în cetate, dar că a reuşit s-o salveze pe soţia suveranului omorât şi s-o ducă în siguranţă la Roma. Cel puţin aceasta era varianta pe care a răspândit-o. Cum, la puţini ani mai târziu, regina fără de ţară a murit, nimeni nu s-a mai obosit să verifice autenticitatea acelor fapte. Care, oricum, l-au transformat pe cel ce a fost cunoscut până nu de mult drept un copil rău şi obraznic, un adolescent zvăpăiat şi crud şi un tânăr irascibil şi periculos într-un cetăţean demn de respect, un bărbat în plină putere care a ştiut să-şi pună abilităţile în slujba unor cauze demne de toată stima: la numai 25 ani, avea în spate o dificilă şi lungă misiune diplomatică în răsăritul Europei, pe care a dus-o la bun sfârşit, precum şi fapte de vitejie în Balcani, culminând cu salvarea unei regine de urgia năvălitorilor islamici. Folosind termenii din perioada scribului, putem spune că Al Şaptezeci şi şaptelea se bucura de un C.V. strălucit, care ar fi trebuit să facă să tacă amintirile de mai înainte. Ar fi trebuit, dar nu s-a întâmplat aşa! Ceea ce i-a produs o dezamăgire cumplită. La început, a crezut că lumea n-a aflat despre faptele sale, pe urmă, a constatat consternat că ele nu numai că nu au rupt gura târgului, însă nici măcar nu-l absolveau de acuzele din trecut. Şi, colac peste pupăză, în Florenţa se năşteau în fiecare zi noi şi noi eroi în urma unor izbânzi incomparabil mai palide decât ceea ce povestea că a făcut el. (Scribul nu poate pune mâna în foc dacă amănuntele relatărilor personajului s-au petrecut chiar aşa, însă Al Şaptezeci şi şaptelea chiar părea să creadă cu tărie în tot ce spunea despre sine.)

Foarte curând, consternarea i s-a transformat în noi accese de furie. Scurta perioadă în care a reuşit să pară altul a trecut repede, iar răbufnirile sale erau tot mai greu digerate de cetate. Cine ştie cum s-ar fi terminat toate astea, eroul ignorat pregătindu-se chiar să plece din Toscana, să-şi cumpere o armată şi să se întoarcă pentru a-i pedepsi pe florentinii pe care acum îi ura. Numai supunându-i şi umilindu-i, aşa cum l-au umilit ei încăpăţânându-se să nu-i recunoască reuşitele, îşi va găsi liniştea, îşi zicea. Doar faptul că el nu avea prea mulţi bani lichizi şi că, de câte ori avea nevoie de fonduri trebuia să-i ceară de la străbunic – nefiind niciodată refuzat – l-a oprit să plece mai repede. (Dacă primea sumele obişnuite fără nici o ezitare – şi, de multe ori, nu era vorba despre sume mici – de data asta i-ar fi fost necesară o adevărată avere, pe care ştia că ar fi fost nevoie s-o justifice. Şi cum să mărturisească despre ce era vorba, mai ales că nici măcar el, strănepotul, nu putea să comunice în mod direct cu Omul din fereastră? Sigur, orice slujitor al Palatului Bosci avea gura ferecată, numai că, de data aceea, era totuşi vorba despre un plan pe cât de îndrăzneţ, pe atât de periculos. Şi numai să spui aşa ceva era destul pentru a fi acuzat de înaltă trădare şi să termini sub mâna gâdelui! Iar, în cazul acela, nici măcar numele pe care-l purta nu l-ar fi putut salva…)

Al Şaptezeci şi şaptelea era total dezorientat. Stătea toată ziua şi zămislea planuri fantasmagorice de răzbunare, iar nopţile şi le petrecea în petreceri secrete, chinuind fete tinere.

Spre norocul său, a urmat o nouă întâlnire întâmplătoare cu Gentile Becchi. De data aceea una decisivă pentru viitorul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Mai era acesta acelaşi cu bărbatul schimbat din urmă cu doar puţini ani? Era din nou altul? Sau a fost acelaşi mereu? Becchi a mâncat destulă pâine albă de pe urma muncii sale cu copiii fruntaşilor Toscanei pentru a putea descifra manifestările vlăstarelor protipendadei. Mai deştepţi ori mai puţin deştepţi, mai îndrăzneţi ori mai timizi, răsfăţaţi de bogaţii lor părinţi sau ţinuţi într-un regim cazon, toţi erau conştienţi de mici de poziţia lor socială, toţi îl considerau un privilegiu natural şi toţi insistau să le fie recunoscut statutul. Nepotul Înţeleptului şi strănepotul Omului din fereastră nu era singurul june care nu avea răbdare să ajungă la onorurile aşteptate, doar că se manifesta mai direct, mai puţin convenţional. Probabil datorită caracterului moştenit din partea spiţei Malatesta. Becchi se şi mira cum de a putut un tânăr atât de impulsiv să conducă o delegaţie diplomatică, un tânăr care numai de calităţi diplomatice nu dispunea! Însă asta nu era treaba mentorului. Dascălul este chemat să-i îndrume pe tineri pentru tot parcursul vieţii lor, asemenea căpitanului unei corăbii, pus să răspundă de echipajul ce i-a fost încredinţat începând cu ridicarea ancorei şi până la acostarea în portul de ţintă. Aşa că Becchi, simţind că neliniştea tânărului se apropie de un clocot care să nu mai poată fi stăpânit, i-a ţinut o disertaţie despre putere şi, şezând amândoi pe o bancă la umbra celui mai bătrân stejar din Toscana – cel puţin acela a fost renumele acelui copac distrus abia de o bombă din cel de al doilea război mondial –, a încercat să repare peste vremi eşecul şcolar pe care l-a avut cu acel tânăr dificil. Aşa că nu şi-a contrazis fostul elev, dar l-a făcut să cotească pe un drum mai puţin primejdios, unde, credea bătrânul dascăl⁵ ambiţiile nemăsurate s-ar putea preface în preocupări utile atât Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, cât şi Florenţei. „În lumea de astăzi, puterea nu se mai câştigă prin sabie, ci prin puterea banilor. Şi armatele cele mai noi au nevoie de o susţinere materială pe măsură, chiar dacă ele îşi obţin, de multe ori, autonomia prin prăzile de război. Dar aceste câştiguri sunt şi efemere şi nici nu reprezintă mai mult decât premiul binemeritat acordat de stăpân mercenarilor săi. Soldaţii pe cât de uşor dobândesc acele câştiguri, odată văzându-se biruitori, pe atât de repede le şi irosesc în plăcerile simţurilor. Aşa că, pentru a putea să se folosească şi pe mai departe de ei, stăpânul trebuie să scoată tot timpul alţi şi alţi bani din buzunar. Dacă nu-i mai are ori dacă se zgârceşte, oştile care i-au fost până atunci fidele se vor întoarce împotriva lui. Astăzi, cu sabia nu se mai poate cuceri decât clipa, un răstimp mai lung se supune doar banului”. După care, Becchi, conform îndelungatei sale pregătirii umaniste, a continuat regretând epocile eroice ale antichităţii, când fidelitatea, patriotismul şi eroismul necondiţionat de vreun câştig imediat puteau suplini aurul mandatarilor.

Atât i-a vorbit dascălul fostului său elev neascultător până ce acesta a priceput că decât să-i învingă pe concetăţenii săi ingraţi cu sabia (ca un adevărat Malatesta ce se considera!⁶), o victorie cu şanse întotdeauna îndoielnice, mai bine să-i umilească cu tirania banilor. Sigur că tânărul nu a mărturisit concret ce plan nebunesc i-a frământat mintea disperată, însă nici nu era nevoie să fii mare psiholog spre a-ţi da seama că exaltarea aceea paroxistică nu putea sfârşi bine.

Iniţial, ascultându-şi fostul mentor, gândurile tânărului au fugit de la pildele luate din faptele marilor eroi ai antichităţii la seiful fără fund din Palatul Bosci şi la modul cum l-ar putea deschide întru scopurile sale. Să aştepte până ce va primi el cheia ce oferea drumul spre comoară i se părea absolut de neimaginat. Absolut! Mai ales că Omul din fereastră părea să fi venit din veşnicie şi să rămână acolo până în veacul veacurilor. Pe urmă a devenit atent la spusele lui Gentile Becchi: acesta, depăşind disertaţia despre stricarea necontenită a vremurilor şi ajungând de la eroii elini la fruntaşii contemporani, i-a povestit despre gloriosul drum spre succes al familiei Medici⁷. Drum ce se baza nu pe fapte de arme, ci pe talentul de a face bani. Către familia Medici l-a trimis Becchi pe Al Şaptezeci şi şaptelea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.