Cio Lacu, chinezul pesedist, avansat în grad de caporal cu patru stele

Frate, inflație de chinezi în România, ceva de speriat. care cum zice ceva, întreabă ceva, tu, țuț, habar n-ai, dai din umeri ca prostu’, acela zice înfuriat, ce bă, vorbesc chinezește!? Asta e, ăsta e momentul nostru istoric. Așa că Oculta Mondială Stelară care face și desface-n galaxia lactee, asta a noastră, l-a înaintat în grad de caporal cu patru stele pe Cio Lacu, chinezul pesedist care face și desface printre baronii PSD, cu patronii PSD, pentru patronii PSD, umbriți așa cum se cuvine de văluririle istorice oculte și stelare. Internaționala Stelară Socialistă are astfel un nou vicepreședinte să știi. Astfel că, Vogoride mi-a trimis o scrisoare, printr-un copil de casă de la Palatul Știrbei, șleampăt copil și cam peltic, movuliu, jupiterian get-beget, mi-a șoptit mie Bacalbașa, pe terasă la Capșa, cam ieri după-amiză, după prânz, mi-a șoptit că-i plin de refugiați cosmici, da, nu te pui, nu te joci, refugiați cu nemiluita de la Podu Turcului la Giurgiu, de din vale, de la Bistrița la Caracal, în dungă, în jos, prin Câmpia Română, către Vidin, către Istanbul și Atena, din Berlin la Cairo, din Paris la Nairobi, din Tokyo la Washington. Refugiați? Unii sunt microscopici, membrane văluritoare, alții sunt uriași, dar ce spun eu, gigantici, nu-i vezi, au spectre diferite. Pe terasă la Capșa, cam ieri după-amiază, după prânz, să fi fost. Cam așa, după prânz, chiar după prânz. După prânz? Păi e normal că după prânz pentru că, în porțiuni mici, timpul pare să fie liniar. Molatec, timpul, așa să fie. Molatec, da, un București molatec, după prânz, căldură mare, dragă, vezi bine. Trece rar câte o trăsură pe Calea Victoriei, arsă de soare binișor, Calea Victoriei. Von Makensen doarme pe undeva, sforăie, se aude până la Berlin sforăitul lui, ce crezi, nu te pui cu neamțul. Are ochi și urechi peste tot, pretutindeni, el doarme dus. Ce-i pasă?! Ocupant, învingător, neamț cu ștaif, oho! La Comenduire, niște bucureșteni cu interes, gloată mișcătoare. Vociferează, zic tot felul de minciuni, să primească acolo, un sfanț, o acadea, niște lemne de foc. Ce să știe ea, gloata, despre Marea Sarmatică? Despre ocean? Oceanul, ah, oceanul! Dragul meu Vogoride obișnuia să mă pună pe jeratec în felul ăsta. El îmi povestea despre valuri nemaivăzute, despre adâncurile misterioase ale oceanului, despre lumi dispărute, despre oceanul universal. Am pornit către Băiceni și în drum am schimbat trei trăsuri, un poștalion și un aeroplan, dincolo de Pașcani. A trecut o cometă înspre Târgu Secuiesc, pot să jur. De mâncat, am mâncat. Cârnați cu fasole. Murături. Am băut o bărdacă cu vin de Pietroasele, bun vin, ghiduș, tare ghiduș. O ninsoare puternică m-a oprit la Fălticeni dar am reușit să trec, în sfârșit, vizitiul, un marțian cam tembel, s-a descurcat binișor. M-a dus să văd resturile Mării Sarmatice, cochiliile melcilor de acum cincizeci de milioane de ani și o amprentă de meduză pe o piatră magică rămasă de pe timpul cumanilor. Un val electromagnetic a deschis un portal într-o ravenă, sus în deal, și așa, în sfârșit, pe un soare năpraznic, am ajuns la Istanbul. Drept în gară, să nu-ți vină să crezi, acolo unde de fapt îmi doream să ajung, să-l prind din urmă pe al meu Vogoride. Locomotiva duduia, du, dum, du, dum. Vagoanele străluceau, le frecau niște feroviari venusieni, oacheși, sâsâitori. Ăia, știau ei ce știau despre viața secretă a lui Cio Lacu, chinezul pesedist, așa că ne-am întins la brașoave cam vreo două, trei stații.