Cochilia (10) – după 30 de ani

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

– N-am făcut studii înalte, continua să vorbească bătrânul, pentru că mi-a fost frică de mașinizare, de specializarea aceasta care nu se mai sfârșește și care se termină întotdeauna, inevitabil, într-un vârf de ac.

Niky se precipită: fusese tot timpul îngrijorat din pricina lui Rori. Trebuia să plece acasă.

– Eu n-am făcut studii înalte…

– …pentru că în satul dumneavoastră și așa își scoteau toți pălăria în fața dumneavoastră, completă medicul. Colțea îl privi lung. Dar nepoata va face, bănuiesc, o facultate și chiar și un doctorat, dacă va să fie, deoarece, acum, aici, nici asta nu prea mai contează și fiindcă un simplu bacalaureat este astăzi ceva din cale afară de comun, nu?

– Ești tare ciufut. Te credeam altfel… Probabil că încă nu ne cunoaștem. A câta oară ne-am văzut până azi?

– Păi, să fi fost…să fi venit de vreo cinci-șase ori pe aici.

– Nu, de câte ori am stat noi doi de vorbă ca acum?

– Cred că e prima oară.

– Trebuie să mai vii o dată, neapărat! Să mă lămuresc și eu. Și… dumneata.

– Între unsprezece și unsprezece și jumătate, îi mai aminti o dată doctorul. Vă voi lăsa vorbă când vă așteaptă Rafiroiu. E cel mai bun specialist, nu trebuie să vă fie teamă, lucrurile se vor rezolva ușor. Cât de curând, voi mai trece și eu pe aici. Iar cu schimbul, avem tot timpul. Nu ne mână nimeni din spate.

În hol – într-un alt hol – fetița îl aștepta cu o pungă.

– Bunicul a fost și închis. Și de aceea n-a putut termina facultatea. Dar să nu-i spuneți că v-am povestit asta. Lui nu-i place subiectul.

– Lui nu-i place subiectul…

– Astea duceți-le acasă!

– Ce sunt astea?

– Piersici.

– Nevastă-mea se va bucura. Mulțumesc!

– Doamna m-a servit azi cu ciocolată, spuse fata, conducîndu-1 spre ieșire printr-un alt șir de camere.

– N-aveți lumina introdusă peste tot?

Fata îi lumina drumul ducând un sfeșnic.

– Una dintre mașinăriile bunicului a făcut un scurt circuit și el n-a apucat încă s-o repare.

– Folosiți mașinăriile bunicului pentru iluminat?!

– Da. E și mai ieftin și mai sigur. De câte ori e tot cartierul în întuneric, la noi e lumină. În ultima vreme chiar a început să ne invidieze lumea. Aici, la periferie, ne iau curentul foarte des. Dacă n-ar fi atât de bătrân, bunicul le-ar face și altora asemenea mașinării.

– Bunicul…

Fata mergea încet, ca să-i lumineze pașii, iar încăperile nu se mai terminau.

Nici capitolul nu se termină încă. Poate că din cauza sfârșitului trist pe care-1 va avea, vorbele amână mereu acțiunea.

ORICUM, ACELAȘI CAPITOL. CAPITOLUL NOUA BIS BIS

– Clădirea aceasta este un adevărat labirint, glumi Niky, uitîndu-se încă o dată la ceas.

– Bunicul o numește „cetatea noastră“. El spune că toate cetățile erau construite derutant pentru a-i impresiona și descumpăni pe oaspeți. În afară de asta, cele mai multe cetăți aveau și secrete reale.

– Dacă nu cetățile, măcar castelanii, spuse Niky, observând că parcurg pentru a doua oară aceeași odaie. Și soția mea a trecut prin ceva asemănător cu bunicul tău. Trebuie să ajung acasă.

– E grav?

– Nu știu. Va trebui să se pronunțe un om ultraspecializat, o mașină, după cum îi place să-i spună domnului Colțea.

– Îmi pare rău…

– Trebuie să plec! mai repetă el, părându-i-se clar că fetița se joacă, plimbîndu-1 printr-un cerc absurd.

– Aș avea și eu o rugăminte la dumneavoastră!

„A! Asta era! Nu îndrăznise” să-mi spună!“

– Orice!

– Credeți că vom face schimbul acela de locuință?

– De ce să nu-1 facem? Bineînțeles că o să-l facem!

– N-ați putea lua cu dumneavoastră, dacă tot sunteți cu mașina, acest papagal?

– Să-l iau de acum?

– La mutare n-o să știm unde ne va sta capul. Aș vrea ca el să ajungă cu bine în noua locuință.

Lumină ceva ce se dovedi a fi o ladă. Pe ladă se aflau mai multe colivii cu păsări. Fetița alese una anume.

– De ce să-l desparți pe ăsta de ceilalți papagali?

– Și așa trebuie să-l ținem separat. Împreună se bat, se omoară.

– Și de ce ții tu mai mult la pasărea asta decât la celelalte?

– Am avut, pe vremuri, și un corb. Eu eram micuță pe atunci, dar mi-1 aduc perfect aminte. Vorbea foarte bine și era mult mai priceput ca toți papagalii.

Fata apucă de colivia cu pasărea aleasă și o luă spre ieșire. Niky așteptă să continue povestea, dar se părea că ea atât a avut de spus.

– Numai că ăsta nu e corb. Ăsta-i un papagal.

– Corbul a murit. Erau de acum în curte. Se părea că atunci când dorea, fetița putea ieși foarte repede din labirint.

– Cum așa? Corbii trăiesc foarte mult, două-trei secole.

– Da, dar corbul nostru a murit.

– Mă rog, făcu doctorul, luându-i colivia din mină. „De ce să nu aibă și această tânără castelană secretele ei?“

– Știu că ăsta e un papagal. Ăsta este un kakadu, mai precis un Inka-kakadu sau Cacatua leadbeateri. Niky nu-și aminti să mai fi văzut un astfel de exemplar, însă nu comentă nimic. Porumbelul alb cu bibliotecă în loc de cap, cum o denumise Rori pe fetiță, amenința să-i țină o dizertație despre acel Inkakakadu. Numele latin doctorul îl uitase deja. Niky renunță să mai întrebe și de ce amintise fetița de corb.

– Bine, acest penat va fi avanpostul vostru în noua locuință.

– Este foarte prietenos și vorbește foarte bine, mai spuse fata. În punga asta este mei. Până ce vom ajunge noi acolo, va avea destul.

– Numai că noi nu ne prea pricepem să avem grijă de un asemenea oaspete.

– Dacă o să-mi permiteți, am să mai trec eu, din când în când, pe la dumneavoastră. O să-i explic doamnei ce va trebui să facă.

Niky așeză colivia pe bancheta din spatele mașinii și porni motorul. Nerăbdarea se destinse ca un arc. Trebuia să ajungă cât mai repede acasă. Fetița îi făcu cu mâna și intră în clădire. Din întuneric, din spatele mașinii, se ivi un câine mare care o urmă. Niky se răzgândi și luă colivia lângă el, punând-o pe „scaunul mortului”. Apoi porni automobilul.

„Dacă Inka-kakadu știe să vorbească atât de bine, se pare că e un tip foarte manierat și nu se angajează în discuții cu persoane ce nu i-au fost prezentate”, gândi doctorul, privind din când în când pasărea care stătea tăcută pe stinghia ei din colivie. Era un papagal alb, cu porțiuni roșietice și cu un ciuf în care penele albe le ascundeau pe cele roșcate. Poate că lui Rori o să-i facă plăcere această vietate. N-avuseseră niciodată niciun fel de animale sau păsări. Numai să nu trebuiască să-l îngrijească prea mult. Rori se entuziasmează ușor, dar îi trece și, odată cu entuziasmul, o părăsește și pofta de a se ocupa de obiectul fostei iubiri. Se pare că singura legătură mai stabilă o păstrase față de Laura. Dar Laura devenise femeie și simțea nevoia unei altfel de afecțiuni. Față de soț, Rori se purta ca și față de o parte din propria ei ființă. I se părea firesc să-l aibă mereu la îndemână, se simțea frustrată când el n-avea timp pentru ea, în vreme ce ea se oferea ca o soție adevărată ce era: nici numai amantă, nici numai prietenă, nici numai colocatară. Mereu aceeași, perfect previzibilă în toată nepunctualitatea ei cronică, perfect echilibrată în dezaxarea pe care dorea s-o afișeze atât de stângaci, deși se străduia din răsputeri să „aranjeze” și să „rezolve“ și să „întrețină relații.” Poate că acest lucru îi plăcea lui Niky, totala și inconștienta ei neajutorare, în ciuda permanentei poze de „femeie activă”, neajutorare ce o făcea absolut dependentă de soțul ei, care soț se simțea mai bărbat, știind că ocrotește și ajută în permanență ființa de care s-a legat. Nu-1 deranja aparenta ei autoritate, nici voluntarismul atât de afișat, nu-1 deranja nici măcar că îl cicălea mereu că nu se pricepe să-i satisfacă imediat și fără greutate toate planurile fantastice pe care ea nu mai termina să le pritocească. „Rori nu este decât un copil” își spuse Niky, făcându-și remușcări că a întârziat atât la familia Colțea și uitându-se mereu la ceas, accelerând mai mult decât era reglementar în încercarea caraghioasă de a recupera cinci minute dintr-o întârziere ce și așa dura de prea mult. Nu mai era obosit, cu toate că se făcuse aproape unu. Punctul mort trecuse.

Când parcă mașina, văzu lumină în dormitor. Sau că Rori se simțea încă rău și nu îndrăznea să stingă lampa, sau că Lavinia își luase cursurile acolo și învăța, veghind-o pe maică-sa. Numai că, și într-un caz și în celălalt, n-ar fi aprins candelabrul, ci o veioză sau lampadarul de lângă fotoliu. Când intră în casă, auzi pași coborând în goană scările și venindu-i în întâmpinare. Bruma de liniște acumulată de la plecare se risipi într-o fracțiune de secundă: nu trebuia să fi plecat, poate că ar fi fost imperios necesar să-l fi rugat, totuși, pe Rafiroiu să treacă pe la ei încă din timpul serii, poate că Rori…

– În sfârșit! spuse Laura, văzîndu-1. Credeam că-i Salvarea.

– Ce s-a întâmplat? Niky urcă în goană, sărind câte trei scări. Nu a auzit ce i-a răspuns fiică-sa. ,,În fond și eu m-am dus tot la un bolnav! N-am fost să mă distrez! Măcar, odată cu Rori, voi vorbi cu Rafiroiu și despre bătrânul Colțea… Rori a spus că… Ah! Papagalul! Trebuia să-i fi adus papagalul! Poate o să-i facă plăcere! Până la urmă, o să se certe cu fata aia pentru… Pentru… Dumnezeule, să nu uite să-i spună măcar mâine… adică azi, lui Pavlovici că…“ Frânturi de gânduri i se învălmășeau prin cap. Nici unul n-avea timp să se termine. Primul îl gonea pe următorul, dar nici celălalt nu se lăsa, revenea, se îmbrâncea. Era ca și cum printr-o ușă prea îngustă încearcă să iasă prea multe persoane în același timp. Dacă ar avea răbdare, dacă s-ar ordona, cât de simple ar fi toate…

Rafiroiu era în cameră. înseamnă că… Dar atunci Salvarea? Laura a amintit parcă de o Salvare.

– Credeam că e Salvarea, îi spuse și Rafiroiu în loc de salut.

Niky îl privi în ochi și celălalt îi întoarse privirea. Rori gemu ușor.

– Tu de ce nu dormi noaptea, o întrebă Niky, aplecându-se asupra ei.

– Unde-ai fost? șopti Rori.

Fusese frustrată de el tocmai când avusese mai mare nevoie să-l aibă în preajmă.

– Doamnă, încercați să vă odihniți, o sfătui Rafiroiu.

Niky se uita buimăcit când la colegul lui, când la Rori.

Apoi, brusc, se desmetici și fugi afară. Se întoarse în câteva secunde cu papagalul alb.

– Nu mai vorbi, Rori, îi spuse, văzând că ea vrea să-i spună ceva. Am adus un papagal în locul tău. Până te vei odihni, va zice el cam aceleași lucruri pe care le-ai spune tu!

– Niky rosti ea și vocea îi era cea din totdeauna, eu în casa aceea nu mă mut!

– Bine, bine! Stai cuminte!

– Promite-mi!

Și atunci sosi și Salvarea. Medicul care o însoți schimbă câteva cuvinte cu Rafiroiu.

– Doctorul Diamant, se prezentă Niky.

– Doctorul Petrescu, spuse celălalt. Dumneavoastră sunteți soțul?

– Soțul? A, da!

În timp ce Rori era dusă în Salvare, Niky scotoci după țigări.

– Numai o clipă! Vin și eu!

– Nu, tu stai acasă!

– Cine-i doctorul ăsta, Petrescu?

– Habar n-am. Dar mă duc și eu cu ei. Fii liniștit, n-o las singură!

– Vin și eu!

– Uite ce e: starea ei este foarte gravă! Păstrează-ți forțele!

Niky privi după Salvarea care se pierdu în întuneric. Reveni în casă, se dezbrăcă și se culcă. Abia apoi își aminti de Laura. Probabil că s-a culcat și ea. Se sculă, se gândi dacă să meargă să vadă ce-i cu fiică-sa, renunță, mută colivia papagalului dintr-un loc într-altul, nici unul nu i se părea potrivit, sfârși prin a-1 așeza pe televizor, se culcă și adormi. Toată noaptea avu impresia că o auzea pe Rori vorbindu-i.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.