PIETRELE (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gherghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—        Cea mai bună, dragule, cea mai bună! Ți-am spus că ăștia de la ziare n-au scris nimic. Și ce poveste formidabilă, să moară ucis un om ca bietul Copârșeu… Câți oameni ca el am avut noi?

—        Câți?

—        Râzi, dar…

—        Dacă a fost atât de grozav, de ce n-ai avut grijă de el? Tu, mare deputat…

—        A, nu-i chiar așa… Dacă avea cineva grija de el nu mai era Copârșeu Copârșeu. Dacă toți leii ar fi ținuți în menajerii, n-am mai avea pe suprafața pământului decât niște biete pisici cuminți.

—        Și cum a murit leul tău? Mă interesează profund versiunea servitoarei tale.

Jager îl privi atent:

—        Ce s-a întâmplat cu tine?

—        Nimic. Hai, povestește!

—        Păi, a fost omorât în noaptea asta din greșeală…

—        Chiar așa a afirmat servitoarea ta?

—        Uite ce este, dragule, du-te la cazarmă și te culcă, în ultima vreme începe să se vadă pe tine că n-ai dormit în viața ta o noapte întreagă.

—        Nu! Spune-mi pe ce se bazează servitoarea ta.

—        Ea nu se bazează pe nimic. Bietul Copârșeu a fost omorât din greșeală.

—        Cum așa?

—        L-au găsit, se zice, Lazăr, nevastă-sa, femeia aceea cu care se spune că trăiește Lazăr și profesorul Ciurescu…

—        Penescu.

—        Penescu? Așa-l cheamă? Mă rog, Penescu. Îți dai seama ce societate-s ăștia patru? E normal să nu poată face un lucru decât din greșeală…

—        De ce din greșeală?

—        Cum altfel? Mă tot mir cum de mai dă lumea noastră de mâncare unuia ca Penescu…

—        De ce să nu-i dea?

—        De ce să-i dea? Penescu ăsta e o investiție atât de nesigură…

—        Dacă n-ar avea și el un rost, n-ar supraviețui!

—        E o investiție, Penescu ăsta, care dă roade doar după multă vreme. Și nici măcar asta nu-i sigur.

—        N-aș zice. Și pe urmă, de unde și până unde a fost ucis Copârșeu din greșeală?

—        Pentru că l-a omorât unul dintre ei. Și e clar că n-a vrut s-o facă, cel puțin de față cu ceilalți…

—        Păi, Penescu…

—        Penescu… Penescu ăsta nu e capabil să omoare. El e musca din lapte. Știi că întotdeauna se găsește o muscă în lapte.

—        Ba, în laptele meu nu se găsește nici o muscă!

—        Nu-s chiar atât de sigur! Cel puțin în ultima vreme…

—        Ia mai lasă-mă în pace cu ultima vreme!

—        Vezi că ești nervos?

—        Și de unde știi tu că unul dintre cei patru l-a omorât pe Copârșeu?

—        Puteam să jur că Lazăr va fi de față atunci când îl va omorî cineva „din greșeală“ pe taică-său.

—        Și de unde știi că a fost de față? Ți-a povestit el?

—        Habar n-am de ce te enervezi! Lazăr a declarat că l-a găsit mort.

—        Atunci?

—        Păi, ce te-ai fi așteptat să declare? Și cine să omoare un cerșetor ca bietul Copârșeu?

—        Nu știu. Spune-mi tu!

—        Penescu a declarat că atunci când s-au dus ei trei la Lazăr acasă…

—        Care trei? Spuneai că au fost patru!

—        Pe nevasta lui Lazăr au luat-o de acasă. Când au ple­cat de la cafenea, Ciurescu, Lazăr și femeia aceea, Lazăr i-a lăsat puțin singuri.

—        Pe cine?

—        Pe femeia aceea și pe Ciurescu.

—        Penescu!

—        Penescu.

—        Și ce-i dacă i-a lăsat singuri?

—        S-a dus la taică-său.

—        De ce să se ducă noaptea la taică-său?

—        Nu știu. L-a văzut Fitacek-Bufnița.

Mărginean se uită cu scârbă la paharul din care abia a sorbit de câteva ori.

—        Eu tot nu înțeleg încă de ce și de către cine a fost ucis Copârșeu.

—        Ți-am spus că a fost omorât din greșeală. Numai că această „greșeală“ a fost prevăzută de către cineva, iar lucrul ăsta n-o să poată fi niciodată dovedit. Și nici n-ar prea avea rost să se depună mult sârg în treaba asta.

—        Vinovatul, dacă există unul, va trebui să plătească.

—        Tocmai că nu e deloc sigur că va exista un vinovat.

—        Mă duc la cazarmă.

—        Nu te-ai plictisit să tot mergi acolo?

—        Ba da. În ultima vreme m-am plictisit și de cazarmă.

—        Ne apropiem de retragere.

—        Nu-mi vorbi de asta! M-aș plictisi oricum și oriunde.

—        Știi ca nu m-am plictisit în viața mea?

—        Aveai o teorie…

—        Nu mă țineam eu de ea, ci ea de mine. Ca orice teo­rie… Acum s-a dus… s-a evaporat…

—        Ce s-a întâmplat cu tine?

—        Nimic. Absolut nimic.

Maiorul se sculă, povesti din ușă un banc picant (dar nu foarte) și ieși.

Adevărul era că ceva se întâmplase totuși cu el. O viață întreagă fusese de părere că oamenii suferă pentru lucruri care de cele mai multe ori nu există decât în trecut sau în viitor. Iar viitorul nu este decât ipotetic: un lucru poate se va întâmpla, poate nu… De cele mai multe ori, își spusese el, în afară de o durere fizică, mizeriile ni le imaginăm noi înșine. Pe urmă nu-i de mirare că sunteți disperați. În timpul războ­iului fusese pentru un timp comandantul unui lagăr de prizo­nieri. Se uita cu milă la nefericiții care își măreau cu propriile lor gânduri suferința. „De ce ești trist? întreba el pe unul și pe altul. Stai aici tolănit în iarba și te uiți la cer. Nu-ți place să stai culcat pe spate în mijlocul naturii?“ Da, dar acasă… începea să se vaite cel întrebat. „Nu te-am întrebat ce-i acasă! Ce-i mai plăcut decât să fii lăsat în pace și să poți sta pe o vreme ca asta tolănit cu burta la soare? Oricărui om normal i-ar place…“ „Da, dar…“

Să trăiești fără acest „dar“ constituia esența teoriei sale. Ani de zile a reușit să se țină de ea. A mers atât de departe încât a ajuns să intre o dată, tot în timpul războiului, în celula unuia care a încercat să dezerteze și care, chircit pe priciul lui, își aștepta ceasul din urmă. Încercă să consoleze și condamnatul la moarte în același fel, adică să-i explice că în clipa aceea să stai lungit pe un pat, chiar dacă nu pe perne de puf, nu-i cel mai rău lucru cu putință. Trebuie, firește, să ne gândim la ce va fi, dar nu are rost să suferi decât pentru prezent, iar acesta, prezentul, este de cele mai multe ori mai generos decât ne dăm noi seama… Și așa mai departe. Până la urmă, nefericitul încercă să arunce cu o gamelă în nepoftitul binevoitor. După aceea, la fel ca și înainte de război, Mărgi­nean nu încercă să mai facă prozeliți la teoria sa. El însă se apăra în felul acesta de viața care trecea peste el fără să-l rănească. Dar și filosofia lui avea o condiție indispensabilă: să nu fii obligat prea des să faci lucruri care nu-ți sunt pe plac. Or, în ultimul timp, clipa prezentă îi oferea tot mai rar prilejul să se simtă bine. La început a crezut că a îmbătrânit, că reumatismul și vârsta îi strică prezentul. Apoi își dădu seama că alături de prezentul său se mai precipită și alte prezenturi, că viața a prins un ritm pe care nu-l avusese în trecut, că timpul parcă se scurtase, nu mai aveai vreme să te bucuri de un lucru decât rareori, .nu mai aveai vreme, trebuia mereu să faci altceva, abia te-ai așezat, că trebuia să te scoli, obiceiurile se schimbau cu repeziciune, oamenii care aveau vreme dispă­reau rând pe rând, toată lumea se grăbea asemenea omuleților de pe pânzele cinematografelor. Toată această nerăbdare (sau nervozitate) se transmitea ca o gripă. Îl molipsi și pe el.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.