Consiliul European, dincolo de Ponta şi Băsescu

Niciunul dintre cei 26 de şefi de stat şi de guvern care s-au aşezat la masă cu Victor Ponta nu s-a gândit o clipă la disputa dintre premierul şi preşedintele României, aşa cum milioane de români au făcut-o, gândind că asta este marea miză a summitului de la Bruxelles.

Deşi mult mediatizat, acordul pentru Pactul de creştere economică propus de Francois Hollande păleşte în faţa Pactului fiscal încheiat de Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel. Cele 125 de miliarde de euro pe care pactul le pune la dispoziţia statelor UE pentru crearea de locuri de muncă sunt mult mai greu de accesat decât fondurile structurale de care România abia a reuşit să se atingă, iar parte din această sumă exista mai mult pe hârtie decât în realitate. Mai mult, primul articol al pactului prezentat ca antidot al austerităţii spune că el se va servi “din plin de noile instrumente pentru guvernanţa economică”. Pactul pentru creştere este de fapt cubul de zahăr primit de Hollande pentru a-l oferi spre aprobare parlamentului său socialist, alături de pilula amară a austerităţii proiectată de predecesorul său.

Europa celor 27 va fi în continuare una a austerităţii ascunse sub eufemismele “semestrului european”, ale “six-pack”, “two-pack”, “pactului euro plus”, “compactului fiscal”. Sunt formulele prezentate cu morgă de preşedinte în “intervenţiile cu românii”, în spatele cărora se vor afla reduceri bugetare impuse de Bruxelles sub ameninţarea aducerii în faţa Curţii Europene de Justiţie, noi reguli de negociere a contractelor de muncă, noi interdicţii ale ajutoarelor de stat în sectoare strategice.

Miza consiliului a fost acordul pentru “o adevărată uniune economică şi monetară”, în traducere o federaţie europeană. Proiectul creionează modul în care Comisia sau Consiliul vor supraveghea finanţele statelor membre, fără însă a preciza cine va supraveghea cele două instituţii necontrolate democratic ale UE.

Acordul prin care băncile din statele cu probleme financiare pot fi recapitalizate direct din fondurile speciale ale zonei euro, fără a mai fi necesară impunerea unor programe de reformă şi austeritate şi fără ca sumele împrumutate să se adauge datoriei publice deja existente, a fost prezentat ca o victorie mare pentru statele din flancul sudic al UE.

În realitate însă, Berlinul nu a pierdut nimic în lupta sa de a promova austeritatea. Noua metodă de recapitalizare nu se va aplica decât după instituirea unui mecanism de supraveghere gerat de Banca Centrală Europeană, acolo unde Germania deţine mare parte din puterea de decizie. În al doilea rând, atât Italia, cât şi Spania, sau oricare alt stat care va avea nevoie de un astfel de ajutor, vor trebui să îndeplinească condiţiile impuse de Germania prin Pactul Fiscal încheiat la începutul acestui an: deficit bugetar de 3% din PIB şi datorie externă nu mai mare de 60% din PIB. Pentru Italia, cu o datorie de 120% din PIB, vor fi necesare sacrificii enorme pentru a se bucura de ajutorul partenerilor din UE.

Fiscalizarea crizei şi paşii către o federaţie europeană nu sunt în mod necesar un lucru rău. Experienţa statelor europene din ultimii ani a arătat însă că, în lipsa unor vecini puternici (cazul balticilor) şi a unei economii sănătoase (cazul Poloniei), măsurile amintite pot duce cel puţin la o dramă socială. Petre P. Carp spunea în urmă cu un secol că ţara care exportă grâu va ajunge să exporte creiere. Am ajuns deja aici. Dincolo de disputele Băsescu-Ponta ar trebui să ne sperie imaginea unei Românii căreia nu-i vor ajunge nici zece Roşia Montană şi zece Cuprumin pentru a avea ce mânca şi a finanţa pe mai departe gâlceava dintre un preşedinte şi un premier, oricare ar fi ei, care se legitimează cu „firmanul” de la Bruxelles şi cu articole din presa Vestului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.