În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Marșul continuă. Am părăsit poteca strâmtă de pe munte și pășim din nou pe șoseaua largă. Ea continuă printr-un defileu identic cu cel pe care l-am părăsit pentru Marțea Mare. „Ingenios găsit locul pentru acea ieșire din canon”, trebuie să recunosc. Prin revenirea pe șoseaua largă, dar mai ales prin aceea că șoseaua trece iarăși prin defileu, te face să crezi că nici n-am părăsit această cale largă, că interludiul trăit nici n-a existat. Doar micile permutări din coloană, cum e avansarea grăsunului transpirat, ne împiedică să credem că recenta Marțea Mare n-ar fi avut loc.
Mă uit din nou la pereții de stâncă din dreapta și din stânga. În dreapta, sus spre vârf se fugăresc capre negre. Aceleași văzute și data trecută? Însoțesc și ele de acolo sus Convoiul? În stânga trebuie să-mi las iarăși capul pe spate pentru a putea zări cărarea înaltă. Și iarăși am impresia că văd trecând pe acolo un șir de oameni. Apoi șoseaua se îngustează și nu mai am cum vedea vârfurile pereților.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Șoseaua se îngustează iarăși, devine aproape la fel de îngustă ca poteca pe care am urcat și am coborât la Marțea Mare. Ca și atunci, trebuie să ne apropiem umăr la umăr pentru a avea loc și paznicii lângă noi. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat de grasul puturos, „Michi”, „Miky” sau „Miși” n-are de cât să-și mormăie la infinit veșnicul repertoriu! M-am obișnuit cu el și nu știu dacă nu-mi va lipsi ca orice lucru ce nu te deranjează și-ți asigură calmul vieții lipsite de evenimente.
Nu același lucru simțim când șoseaua se gâtuie atât de mult încât, oricât ne-am strânge unii în alții, suntem nevoiți să frângem șirurile. Și ritmul pașilor se încetinește și trăim cumplita claustrofobie a celui intrat într-un canal ce se înfundă, iar el, presat din spate de urmăritorii săi, nu mai poate nici înainta și nici da înapoi. Să fi ajuns capul șarpelui la un loc unde defileul se închide? Să ne fi condus plictisitul ofițer călare pe un drum greșit? Privim speriați către paznici. E pentru prima oară că planificarea atât de riguroasă a tot ce este în legătură cu Convoiul pare să nu funcționeze. Mergem tot mai încet, ne oprim. Din spate, suntem tot mai puternic împinși înainte. Unde înainte? Vom fi striviți unii de alții? Suntem nevoiți să ne împingem și noi în cei din fața noastră. Care știm că nu au cum să opună rezistență față de forța unită a atâtor bărbați presându-i din urmă. Nu este nevoie de Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” pentru ca să pornească vorbe din mai toate gurile. Doar „roboții umblători” („legumele umblătoare”, cum mi se pare mai corect), doar ei rămân la repertoriul lor neschimbat. Strigătele se adună într-un vacarm general.
Brusc, un glas și mai puternic ne transmite Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!”. Ordinul pare venit din cer. De fapt, el ne-a sosit în valuri. Din față, l-a răcnit primul paznic, după care, de parcă ar fi fost niște relee, l-au repetat următorii paznici. S-a făcut într-adevăr tăcere, mai ales că stăteam pe loc și liniștea nu era perturbată de zgomotul pașilor. Și nici de alte zgomote. Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!” îl auzeam coborând încet de-a lungul corpului șarpelui. Încet, tot mai încet, până nu l-am mai putut auzi deloc. Să fie șarpele chiar atât de lung? O fi ajuns la coada șarpelui? Ori, poate, coada aceea nici nu există…
Stăteam înghesuiți, stăteam pe loc și liniștea desăvârșită ne ținea mai prizonieri chiar decât stâncile unde ne-am împotmolit. Ne uitam spre paznici, însă aceștia, după ce au răcnit Ordinul, au amuțit și priveau doar înainte. Unde înainte? Nu păreau deloc înspăimântați, deși se aflau în aceeași situație cu noi. Asta ne-a mai liniștit puțin. Doar puțin! Statul pe loc, imposibilitatea de a avansa sau de a da înapoi, precum și tăcerea cumplită nu puteau să ne calmeze pentru mult timp. Pentru un timp fără timp.
Când Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!” a fost încălcat și, după ce unul dintre noi a început să țipe, vacarmul a reizbutit. Și s-a transmis de asemenea de la unii la alții până cine știe cât de departe spre coada șarpelui. Și a durat de asemenea un timp fără timp. Până ce, la fel ca data trecută, la fel de brusc, ceva puternic, și mai puternic, atât de puternic încât a acoperit vacarmul, o bubuitură ca un tunet parcă venit din cer ne-a aruncat iarăși în tăcere. Doar că de data asta s-a întâmplat ceva pozitiv, șirurile din față au reluat mersul. După ele, am plecat și noi. Și după noi, ceilalți.
A revenit chiar și ritmul pașilor apăsați, așa cum am mărșăluit mereu, fără să ne fi spus ori învățat cineva cum anume trebuie să ne deplasăm. Am răsuflat ușurați. Ne venea să chiuim. Când a ajuns și șirul meu acolo unde s-a oprit Convoiul, am văzut o gaură mare în stâncă, gaură prin care am ieșit, șoseaua devenind largă din nou. Munții s-au îndepărtat și, în curând, au dispărut la orizont. Bubuitura care ne-a eliberat a fost desigur o explozie provocată, ne-am spus, și ne-am simțit mândri că Forurile Înalte au dat, ca întotdeauna, dovadă că nu ne-au uitat și că se îngrijesc de toate pentru noi.
Forurile Înalte se îngrijesc necontenit de toate pentru noi!
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.