CONVOIUL (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Părăsim șoseaua și intrăm pe un drum mult mai îngust. Atât de îngust încât abia mai au loc paznicii de lângă noi. Doar ritmul a rămas același. Peisajul e frumos, nu ne încurcă nimeni mersul. În mod evident, Forurile Înalte au închis calea, nu vin vehicule din partea cealaltă, nu suntem decât noi pe acest tronson. Forurile Înalte se îngrijesc de toate.

Șirul celor ce au urmat atâta timp Convoiul n-are pe unde să vină alături de noi. Te obișnuiești cu toate. Și ai o senzație de disconfort, când un lucru nu-ți mai este accesibil, chiar și un lucru fără importanță, dar care a făcut parte din anturajul obișnuit. De cele mai multe ori nu ești conștient de motivul acelui disconfort. Acum, în dreapta nu mai văd coloana de la orizont, nu mai văd nici măcar orizontul. În stânga nu mai văd gloata disperată, dornică de a intra printre noi. Drumul șerpuiește printre dealuri, nu văd decât colinele înverzite, tufișuri și copaci revenind la viață. Se primăvărează, cerul e limpede, aerul e curat, totul parcă te îmbie la voioșie. Și, totuși, îmi lipsesc coloana din depărtare, privirile imploratoare ale grupului de oameni disperați și îi duc dorul și lui „Michi, Miky sau Miși” care nu mai merge alături de mine. Am devenit rigid, ultraconservator, orice schimbare mă descumpănește și mă deranjează. În locul lui „Michi, Miky sau Miși”, pășește în stânga mea un bărbat cam de vârsta mea, nici înalt, nici scund, nici slab, nici gras. Noroc doar că în dreapta îl am tot pe Roșcovan – cu care chiar mai schimbăm din când în când câteva cuvinte – și pe Paznicul meu. (Mi se pare o adevărată minune că tot el este cel ce se află în șir cu mine.) Totul pare în regulă, nu știu ce-mi lipsește, nu știu nici dacă-mi lipsește ceva. Simt în gură un gust de leșie. Nu mă plictisesc, dar aștept să se întâmple ceva. Deși întotdeauna se întâmplă ceva, acum parcă nu se întâmplă mimic. Cadența pașilor noștri mi-a dat întotdeauna un sentiment de siguranță, odată învățată mi-a intrat în sânge asemenea bătăilor inimii. Când dintr-un motiv sau altul trebuie să încetinim ori chiar să ne oprim pentru câteva clipe, simt cum parcă și inima o ia razna.

Deși întotdeauna se întâmplă ceva, acum parcă nu se întâmplă mimic. Ba da, ceva tot se întâmplă și acum: drumul iese din strâmtoare și devine iarăși lat. Privesc în dreapta și văd din nou orizontul și, forțându-mi ochii, văd și coloana de la orizont. În schimb, în stânga, peste Paznic și peste Roșcovan, nu mai văd gloata dornică de a intra printre noi. Drumul a devenit iarăși o șosea unde traficul n-a fost restricționat. Mașini mici, autobuze, tiruri, camioane și atelaje agricole ne întrec în viteză. Și vin și din sens opus. Șoseaua are patru benzi, câte două pentru fiecare direcție de mers. Plus câte o bandă de refugiu. Pe care mărșăluim noi. Din loc în loc, există amenajate parcări pentru vehicule, mese și bănci pentru călători. Și grupuri sanitare. Câteodată și rulote de unde se pot cumpăra răcoritoare, băuturi de tot soiul, cafea, sandviciuri și dulciuri. Când facem și noi pauză, nu ne oprim niciodată lângă acele rulote, n-ar avea niciun rost, noi avem de toate, primim tot ce este necesar. Câteodată avem totuși nostalgia cumpăratului. Dar tocmai atunci ne sunt date săculețe cu surprize, săculețe asemenea celor pe care le primesc rutierii în cursele profesioniste. După ce luăm din ele ce dorim, aruncăm săculețele pe marginea șoselei și năcăjiții care degeaba încearcă să pătrundă printre noi se reped fericiți să le prindă. Acum șirul acela nu ne acompaniază, dar sigur se va găsi cineva încântat să culeagă ce am aruncat noi. Ceea ce ne face să fim mândri. Ca după efectuarea oricărei fapte bune.

Traficul e aglomerat, printre mașini, autobuze și tiruri, abia poți vedea partea cealaltă a șoselei. Totuși, mi se pare că zăresc… Întotdeauna se întâmplă ceva. „Gloata imploratoare” nu ne mai urmează, în schimb, mi se pare că zăresc… că zăresc pe banda de refugiu de vizavi pe femeia cu care am petrecut Marțea Mare. Nu pot s-o văd tot timpul, între noi se interpune traficul agitat de pe șosea, dar cînd am câmp liber o revăd urmându-ne, pășind în ritmul nostru. Când ne oprim într-o parcare pentru masă, rămâne și ea pe loc.

Paznicul, „paznicul meu”, îmi dă din nou un sfat. De când mi-a sugerat să nu-mi folosesc țigările pentru trocul pentru un loc mai în spate, nu mi-a mai vorbit decât strict profesional.

– Las-o! Nu te mai uita spre ea! (Pare un sfat.)

Din nou, se dovedește că se știe tot ce facem, tot ce simțim. Dar și de tot de ce avem nevoie. Nu trebuie să ne supărăm. altfel nu am putea fi serviți atât de exact și atât de prompt.

– Las-o! Nu-i mai da speranțe deșarte! (Pare un ordin.)

Nu răspund nimic. Nu-l întreb nimic, așa cum nu l-am întrebat nimic nici data trecută, când cu „valorificarea” țigărilor. Nu am înțeles nici atunci, cum nu înțeleg încă nici acum de ce mi-a dat acele sfaturi. Dacă voi vedea că nu mi se potrivesc, am tot timpul să nu le respect. Deocamdată mă gândesc la grija care ni se poartă și că prea multă grijă poate să te agaseze. Nu-mi dau seama de ce să te agaseze, când, în urma acelei protecții excesive, obții totul chiar și înainte de a cere. E mai bine să fie necesar să te lupți, să consumi timp, nervi și energie pentru ceea ce primești fără niciun efort? Mai ales că efortul luptei tale poate să nu ducă la niciun rezultat… Și totuși! „Parcă aș fi un copil mic, îmi spun, uneori copilul mic vrea să fie independent și pentru aceasta spune mereu «nu».” Nu răspund nimic, dar continui să privesc peste Roșcovan și peste Paznic spre femeia care pornește și ea când pornim și noi. Abia pot să-i deslușesc fața. Multă vreme nici n-am fost sigur că e cea cu care am petrecut acea Marțea Mare. Când e programată următoarea Marțea Mare?

– Când e programată următoarea Marțea Mare? întreb Paznicul.

Acesta privește înainte, poartă iarăși arma pe spate, privește înainte și nu-mi răspunde. Repet întrebarea. Același rezultat. Abia la următorul popas catadicsește să se așeze lângă mine și-mi șoptește:

– Las-o în pace! Nu te mai uita la ea! N-o faci decât să-i creezi iluzii. E și ea un om, chiar dacă nu are nicio șansă să pătrundă în Convoiul femeilor. Nu-i crea iluzii!

– Ce iluzii?!

– Îl mai vezi printre noi pe nesocotitul care a mai cerut să doarmă? Crezi că, dacă ai întârzia lângă ea, te-ai mai putea întoarce aici? Locul ți-ar fi ocupat în doar câteva secunde. (Nu e nici sfat, nici ordin. E doar o șoaptă.)

De data asta sunt eu cel care nu răspunde. Nici n-aș avea cum: Paznicul mi-a spus ceea ce a avut să-mi spună, s-a sculat și a plecat spre toaletă. Omul ăsta, mi-am zis, e bine intenționat, chiar când nu-mi convine ce-mi zice. Așezându-se lângă mine și așteptând un prilej să-mi poată șopti neobservat de altcineva, după ce în coloană nu mi-a răspuns la întrebare, a dovedit că a riscat vorbindu-mi în particular. Ceea ce nu mă determină neapărat să-i accept sfatul.

Când pornim, pornește și femeia din partea cealaltă a șoselei. Traficul e mai puțin la ora aceasta și sunt perioade când nu-mi obturează privirea. Când pot s-o zăresc, simt satisfacție. Ce-ar fi să traversez într-un asemenea moment șoseaua? E doar un impuls de o clipă. Îmi revin repede și-mi dau seama că în urma unui asemenea gest nesăbuit, dacă l-aș urma, ar trebui să lupt și eu cu cine știe câte probleme. Pe când aici, viitorul e sigur. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul dreptul!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.