În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
M-a chemat, poate, Konrad, deși îmi aduc aminte că parcă acasă eram strigat „Costi”. Să mă fi chemat Constantin și nu Konrad? Sau simplu Conrad. Să fi fost Konrad ori Conrad fostul meu nume de familie? Nu-mi aduc aminte precis, dar sunt aproape sigur – aproape sigur!- că numele meu de familie n-a fost nici Konrad și nici Conrad.
Chiar când ai impresia că timpul îți trece îngrozitor de monoton, că în jurul tău nu se întâmplă nimic, absolut nimic, întotdeauna se întâmplă ceva. Poate altundeva, dar întotdeauna se întâmplă ceva ce te atinge și pe tine. Chiar dacă fără ca tu s-o știi. De multe ori fără ca tu să afli măcar că s-a întâmplat/că se întâmplă undeva ceva ce te-a privit/ce te privește și pe tine.
Am mai spus, Convoiul este excelent organizat, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Dar, desigur, pentru aceasta este nevoie ca Forurile de Decizie să fie tot timpul la curent cu nevoile noastre. Așa că un serviciu special, Serviciul X3, se ocupă de acest aspect. Mereu atent să ne afle nevoile, pe care alte servicii ni le satisfac în mod exemplar.Tocmai de aceea trebuie să ne fie cunoscute disponibilitățile, dorințele, ambițiile, tot ce ne mână în viață, gândurile. Sarcină deloc ușoară, pentru că disponibilitățile, dorințele, ambițiile, tot ce ne mână în viață, gândurile diferă de la individ la individ. Uneori mai mult, alteori mai puțin. Este imposibil să mulțumești integral pe toată lumea, însă existând și dorințe apropiate la majoritatea oamenilor, măcar acelea se pot rezolva mulțumitor. În rest, prioritatea o au cazurile speciale. De pildă, eu. Faptul că îmi întorc atât de des privirea în dreapta și în stânga nu trece neobservat. Nu e indicat să urmărești atât de insistent convoiul geamăn, „convoiul oglindă” care se deplasează la distanță, dar paralel cu noi. Chiar dacă depărtarea împiedică o recepționare amănunțită a trăsăturilor celor din rândurile de acolo, există și posibilitatea de a sesiza puținele deficiențe ale acelui marș, deficiențe greu de conștientizat din interior, vizibile doar în urma unei perspective panoramice. Or puține deficiențe există pretutindeni, „nimeni și nimic nu este perfect”. Sesizând ceva ce nu este în regulă acolo, poți bănui că acea imperfecțiune este prezentă și în Convoiul nostru. Ceea ce nu ar fi în beneficiul nimănui. În cazul meu, se consideră și mai puțin indicat faptul că privesc tot mai mult spre femeia ce ne urmează pe partea cealaltă a șoselei. Indiferent că este vorba despre femeia cu care – poate – am petrecut ultima Marțea Mare sau este doar o femeie oarecare, ea riscă să-mi aducă aminte de viața trecută din afara Convoiului. Dovada? Iată, îmi pun tot mai insistent problema numelui purtat înainte. Acesta este un simptom cunoscut de lucrătorii Serviciului X3, eu nefiind nici pe departe primul care vrea să știe cum l-a chemat. Apoi, știu cei de la Serviciului X3, o amintire aduce după sine o altă amintire. E ca o construcție din pietre domino. Când una dintre ele cade, le răstoarnă și pe celelalte. Amintirile nu revin doar la stadiul de contemplare, ele se încarcă treptat și foarte repede cu temerile, respectiv, cu dorințele trăite. Și totodată cu dorul de tabieturile care au făcut suportabilă viața. (Nici cel mai așteptat succes nu are relevanță, dacă nu este favorabil desfășurării și mai pregnante a tabieturilor.)
Faptul că îmi întorc atât de des privirea în dreapta și în stânga m-a făcut un asemenea caz special, chiar dacă eu (încă) nu am habar de acest lucru. Bine, nici vorbă să fiu un caz special unic, ci doar un caz special printre multele cazuri speciale. Chiar când am avut impresia că timpul trece îngrozitor de monoton, că în jurul meu nu se întâmplă nimic, absolut nimic, ar fi trebuit să-mi dau seama că am devenit un caz special atunci când Paznicul mi s-a adresat tainic pe banca din parcare. Dar pe atunci n-am știut nici măcar că Serviciul X3 există. Noi, cei din Convoi, având de toate și netrebuind să ne facem probleme pentru nimic, se consideră că nu are rost să ne încărcăm creierul cu organigrama celor ce ne oferă viața fără griji. Este întotdeauna regretabil când un privilegiat dintre noi o ia pe panta care l-ar putea face indezirabil. Pentru că panta aceasta este un topogan pe care aluneci tot mai repede, fiind aproape imposibil să te redresezi.
Când am început să trăesc senzația că timpul trece îngrozitor de monoton, că în jurul meu nu se întâmplă nimic, absolut nimic, ceea ce n-am simțit până atunci, cazul meu a devenit îngrijorător pentru cei ce au atâta grijă de noi. Iar eu tot n-am devenit conștient de acest lucru. Și nu mi s-a aprins becul nici când, după ce „Michi, Miky sau Miși” a fost extras și vlăjganul „nimerit” în dreapta mea a început să-mi vorbească. A trecut o vreme de când mărșăluiam umăr lângă umăr, cam după ce am început să mă plictisesc. Lin Yutang a pretins că omul se deosebește de animal prin aceea că are în plus darul plictiselii și simțul umorului. Până ce nu m-am plictisit n-am fost om?
Abia acum și-a dat drumul la vorbe noul meu vecin de marș, o să-l numesc „Vlăjganul”. Din păcate, deja din primele noastre discuții mi-am dat seama că nu avem subiecte comune. Dar el nu s-a lăsat și a transformat tăcerea într-un torent verbal. Nu m-a deranjat cât am mers fără să schimbăm ore, zile, niciun cuvânt Acum, da, acum mă deranjează, chiar mă enervează cu insistențele lui. Până când, privind iar spre femeia ce ne acompania pe marginea cealaltă a șoselei, a început să se uite și el spre ea. Așa o zi, o săptămână din timpul fără timp. Până ce a răbufnit:
– Ne uităm amândoi ca proștii la curva aia! Probabil că se așteaptă să fie agățată de unul dintre noi, unul care să se ducă după ea și să-și piardă în felul acela statutul privilegiat din Convoi.
Atunci, da, atunci am înțeles că Vlăjganul n-a fost plasat întâmplător lângă mine, că a fost instruit să mergem împreună în liniște o vreme pentru ca să mă obișnuiesc și eu cu el, să-mi câștige încrederea și să mă oprească din drumul meu spre topogan. Deci, după încercările Paznicului, acum a fost infiltrat unul ca noi pentru a mă feri de tentațiile periculoase. Forurile Înalte fac tot posibilul pentru a ne păstra sub protecția lor. „E de-a dreptul paradoxal că trebuie să avem grijă să nu plece beneficiarii noștri de la butoiul de miere” a spus odată un colonel. „Nu este paradoxal, a replicat un general. «Beneficiarii» noștri, cum i-ai numit corect, nu se comportă altfel decât bebelușii. Trebuie să le dai mâncarea direct în gură și să-i supraveghezi necontenit pentru a nu-și face singuri rău!”
– Astea, a continuat Vlăjganul, sunt mai mult decât profesioniste. Ele au misiunea de a extrage cât mai mulți bărbați din Convoi. Bărbați pe care parcă-i hipnotizează. Cu unii le merge, cu alții, spre noroc, ba. Nu te-ai prins de câtă vreme se ține după noi, încercând să te prindă cu privirea în mrejele ei?
– De ce să facă așa ceva? întreb. Cine o îndeamnă să facă așa ceva?
– Ele-s plătite. Plătite de opoziție.
– Care opoziție?
– Opoziția care vrea mereu să ne facă rău. Mereu!
Nu-i răspund.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.