CONVOIUL (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Când Serviciul X3 constată că nu poate readuce pe drumul cel bun un caz special, cere ajutorul superiorilor. Aceștia studiază dosarul conținând starea de fapt pentru care au fost solicitați să intervină, CV-ul subiecților, fișa medicală, fișa psihologică, rapoartele paznicilor, propunerile. Nu se pretind mărturii ale martorilor, pentru că alți participanți la marș nu trebuie să fie implicați în chestiuni ce-i privesc doar pe cei cu probleme.

Nu sunt foarte multe cazuri speciale, dar nici foarte puține. Forurile Superioare sunt obligate să-i selecteze pe cei cu care trebuie lucrat mai mult în încercarea de a-i feri de topogan. Printre aceștia sunt preferați cei cu studii superioare, oamenii cu înaltă calificare, specialiștii în domenii deficitare și, în primul și în primul rând, persoanele cu abilități de conducere, liderii de opinie, șefii înnăscuți. Cu ceilalți se lucrează mai puțin pentru a-i convinge că e mai bine să primești totul pe tavă și să fii ferit de conjuncturile nefaste ale momentului. De ce să lupți tu însuți pentru un succes trecător, pentru ați putea permite marile și micile plăceri și uneori chiar să fii obligat la o luptă dificilă pentru supraviețuire? După această procedură, cine nu înțelege atâta lucru, cine este gata să dea cu piciorul în propriul noroc n-are decât să se întoarcă în bătălia grijilor zilnice.

Faptul, că s-a lucrat cu mine mai mult, mai răbdător și cu implicarea unor trimiși experți, îmi gâdilă orgoliul. Îmi gâdilă orgoliul acum, atunci fiind mai degrabă agasat de intervenția în gândurile și în comportamentul meu. Mi-e greu să apreciez câtă vreme a durat – în timpul fără timp – prelucrarea mea și nici măcar nu știu când a început acest proces. Cred că abia după Marțea Mare, deși primele sugestii primite de la paznicul meu au venit mai devreme. Ceea ce pot spune este că am fost prelucrat gradual, la început doar cu sugestii neverbale, apoi tot mai evident, până la întâlnirea cu Generalul. Excelența Sa mi-a mărturisit că am devenit interesant pentru Serviciul X3, deja de când am început să mă frământ în legătură cu numele pe care l-am purtat anterior venirii în Convoi. Păi, de unde a știut Serviciul X3 despre ce întrebări mi-am pus eu atunci, câtă vreme nu am vorbit cu nimeni despre asta și m-am socotit doar în sinea mea? În loc de răspuns, Generalul m-a bătut părintește pe umăr și a zâmbit, așa cum se comportă un adult, dacă un copil îi pune o întrebare elementară. Când am insistat, mi-a spus, de data asta pe un ton ușor iritat, că sunt lucruri pe lumea asta pe care ar trebui să le înțeleg și eu la vârsta și la pregătirea mea. Care pregătire? m-am întrebat.

Întâlnirea cu Generalul a avut loc total neașteptat pentru mine. Acum știu că a fost un demers excepțional, un demers doar pentru cazurile speciale socotite importante. Și mai știu acum că întâlnirea cu Generalul reprezintă ultima etapă pe care o pot socoti împăciuitoristă.

În principiu, marșul nu respectă pauze nici de sfârșit de săptămână, nici de sărbători. Nu există vacanțe sau concedii. Și aceasta este o măsură bine gândită, întrucât experiențele trecutului au arătat că orice întrerupere după bunul plac, adică la întâmplare, a ritmului, în afară, desigur, de timpul somnului și a pauzelor de masă ori de gustare, nu face decât să le producă participanților o serie întreagă de neplăceri: febră musculară, nevoia de a reînvăța mersul în cadență, pierderi frecvente ale echilibrului, probleme de respirație și de tensiune arterială și, nu în ultimul rând, gânduri nepotrivite. Cu alte cuvinte, după fiecare pauză mai lungă, toată disciplina, atât fizică precum și mentală, trebuie învățată ca la început. Totuși, organizarea perfectă a Convoiului ține cont și de faptul că omul nu este un robot ce poate să-și exercite misiunea fără întrerupere până i se termină energia din baterii. Drept urmare, s-a propus, s-a stabilit și s-a aprobat ca, la intervale strict calculate de specialiști, să aibă loc activități speciale. Una dintre ele, Marțea Mare, am prezentat-o deja. O alta este Ziua de Înot, când nu se stă la plajă, ci chiar se înoată distanțele prevăzute pentru ca între ele să se organizeze jocuri sportive, unde învingătorii sunt răsplătiți cu mici premii atractive. Activitățile sunt antrenante, ziua trece repede, cei care au venit fără să știe să înoate sunt preluați de antrenori și învățați cum să se descurce în apă. Ziua de Înot se desfășoară în voioșie, fiindu-ne mereu oferite alte și alte distracții surpriză, distracții adaptate pentru posibilitățile fiecăruia. Plaja, ștrandul sau râul este golit de turiști și ne aparține numai nouă.

O altă zi bine gândită este „Labirintul”, o activitate-joc care pretinde multă mișcare, spirit de orientare și anduranță, dar oferă și ea, în schimb, numeroase premii delicioase pentru cei ce descoperă anumite obiecte ascunse. E palpitant, nu te plictisești, vezi o rațiune în umblatul prin coridoarele întortocheate și primești răsplata, dacă știi să te descurci și dacă ai norocul să descoperi lucrurile dosite. Este indicat să cutreieri labirintul parcă nesfârșit nu singur, ci în grupuri de cel puțin doi sau trei. Astfel nu riști crize de claustrofobie și cimentezi relația cu colegul/colegii cu care colinzi coridoarele. Totul este astfel gândit ca toți, oriunde s-ar afla, să primească mâncare și ca toți, la terminarea programului, să fie recuperați de paznici. (Ceea ce, bineînțeles, presupune o supraveghere permanentă a celor ce se petrec în labirint.)

Există și unghere dosnice, unde te poți izola de colegi. (Dar fiindcă nu e indicat să te desparți și să rămâi singur și ești îndemnat să mergi mai tot timpul, fundăturile acelea le socotești mai degrabă erori în itinerarul tău și vrei să le părăsești cât mai repede. Și organizatorii închid de multe ori acele fundături, pe care nu le desființează cu totul tocmai pentru a fi folosite pentru întâlniri ce nu trebuie popularizate. Într-un asemenea loc am fost „găsit” de General. (Un alt General decât cel care m-a abordat anterior. Probabil că am fost și eu un personaj important, mi-am zis, altfel de ce să fi coborât la mine doi șefi atât de mari.)

Mă aflam singur, pentru că „întâmplător” tocmai m-am rătăcit de cei cu care am fost până atunci. (Nu pot nici acum să-mi explic cum reușesc oficialii să regizeze așa de exact atâtea scene aparent firești pregătite de „despărțiri întâmplătoare” ori de „întâlniri întâmplătoare”. Tot ce ține de desfășurarea Convoiului vine în urma unei fundamentări ideologice ferme și solicită o organizare ierarhică minuțioasă, complexă, exactă. Și nimic de zis: totul funcționează impecabil, fără sincope, necesitând coordonarea unui număr mare de implicați. Cât de mare? Bănuiesc acum că asta se cunoaște doar la Nivelele cele mai Înalte.)

Așadar, într-una dintre nișele dosnice, unde am nimerit, credeam că întâmplător, am fost așteptat de un ditamai General. Spațiul era amenajat asemenea unui birou și izolat cu o ușă capitonată, după ce intrai. Pe un covor persian adânc, un birou masiv în fața unui fotoliu la fel de masiv, o măsuță cu două fotolii mai mici, etajere ticsite cu bibliorafturi, pe preți câteva picturi abstracte, mai multe ca sigur cópii. Pe măsuță, două cești cu cafea aburindă, recipiente cu zahăr, miere și lapte. O tavă cu sticle cu etichete strălucitoare, băuturi alcoolice, băuturi răcoritoare și apă. O fructieră cu portocale, mere, banane și struguri. Ședeam față în față în cele două fotolii mai mici, dar confortabile. Mie îmi vâjâia capul. În fața ochilor îmi apăreau într-un dans frenetic fragmente de amintiri, pe care mi-a fost imposibil să le pot ordona. Poate mă simțeam atât de rătăcit în neant fiindcă mă găseam și fizic într-un spațiu apropiat cu birouri unde (din nou „poate”) am fost cândva. Totuși imaginile de birouri nu reveneau din niciun context. Erau fragmente de amintiri disparate, asemenea unor file răzlețe dintr-o carte pierdută. Cafeaua, băuturile și fructele nu m-au derutat, cu astfel de bunătăți eram obișnuit pentru că le primeam și în Convoi. Ajungea doar să ni le dorim.

În timp ce sorbeam din cafea și dintr-un pahar plin cu marca mea preferată de coniac, Generalul mi-a ținut un discurs aproape identic cu cele ce mi s-au mai repetat până atunci: că sunt un privilegiat pentru că am fost admis în Convoi, mi s-au enumerat din nou avantajele materiale de care mă bucur fără să trebuiască să fac nimic altceva decât să mă integrez, m-a făcut atent la faptul că, pe măsură ce-mi reușește integrarea „cea mai perfectă”, îmi dispar și ultimele îndoieli aduse de afară, a avut grijă să-mi prezinte fiecare argument în paralel cu greutățile zilnice cu care sunt obligați să se confrunte cei ce nu au norocul meu. Contradicțiile sunt într-adevăr majore și e de neînțeles cum mai poți avea îndoieli pe ce cale s-o iei. La sfârșitul discursului, a adăugat că atunci când șarpele va ajunge să-și înghită coada, privilegiile vor fi totale.

Nu am putut să fiu atent, ultimele cuvinte mi-au trecut pe lângă ureche. Deși politețea mă obliga să-l ascult, mintea continua să-mi fie invadată de dansul frenetic al amintirilor disparate pe care nu le putem ordona, file răzlețe dintr-o carte rătăcită.

Când și-a terminat discursul, Generalul a tăcut o vreme, apoi a luat paharul și a făcut un gest de a ciocni cu mine. Cu mintea la cartea rătăcită, m-am făcut că nu-l observ. Poate am greșit. Mina bonomă i-a căzut asemenea unei măști, lăsând la vedere un cu totul alt chip și niște ochi aruncând fulgere. Probabil că am greșit nesocotindu-i gestul. Cel puțin privind din partea lui, sigur am greșit. Din partea mea?

Generalul s-a sculat în picioare. Audiența s-a terminat.

Mi-am băut până la fund coniacul și m-am sculat și eu în picioare.

– Te afli la o răscruce și e de neînțeles că ai dubii pe unde s-o iei. Pentru noi, cazul tău e limpede, dar vom fi tot timpul cu privirea spre tine. Însă, ține minte, nu te reține nimeni în Convoi, n-ai decât să te sinucizi!

Aveam în față un cu totul alt om decât cel cu care am stat de vorbă. Eu nu reușeam să ies din taifunul amintirilor disparate. Aproape că nici nu mi-am dat seama când Generalul și-a luat cascheta și a părăsit „biroul” fără să mai spună nimic, fără să salute măcar.

Am ieșit și eu în labirint, dar după câțiva pași am regretat că, rămas singur, nu m-am uitat la bibliorafturile de pe etajerele de lângă pereți. Am vrut să mă întorc, dar n-am mai găsit ușa capitonată.

În zilele următoare, mi-am spus că amenințarile Generalului mai degrabă ar trebui să-mi placă, decât să mă îngrijoreze. O dată, că vor înceta să mă mai cicălească, să mă influențeze, lăsându-mă să decid după capul meu. A doua oară, că „vor fi tot timpul cu privirea la mine”, ceea ce denotă că tot le mai pasă, că sunt cineva important și că nu sunt pur și simplu dat afară din Convoi. Deci, dacă ar fi să plec, aș face-o din inițiativă proprie, „m-aș sinucide”, cum a formulat Generalul și „nu aș fi ucis”!

Atunci, pentru prima oară, am început să analizez ce să fac mai departe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.