CONVOIUL (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024. 

Stângul, dreptul, stângul, dreptul!

Stângul, dreptul.

Am impresia că deja ne aflăm în interiorul cercului făcut de Uroborus. Tot – sau aproape tot – ce ni s-a promis pentru când va apuca șarpele să-și muște coada îmi pare că nu se mai află în viitor, că nici nu mai există viitor, că nu mai există decât prezent.

Am crezut că nu mai sunt interesant pentru EI, că nu mai sunt monitorizat, că sunt considerat un pariu pierdut. Așa că am tresărit speriat când s-a întrerupt concertul difuzat în cască pentru a mi se transmite un nou mesaj. (Nu am bănuit că va fi ultimul.) Mi s-a cerut să privesc la „nenorociții din partea cealaltă a șoselei, gloata disperară care imploră să fie primită între noi” și, văzându-i, să-mi dau seama cât de neadevărate sunt „speculațiile fără nicio noimă” cu care mă mint. Dacă pot să văd și în afara Convoiului, înseamnă că nu s-a închis încă cercul. Astfel, tot ce mi-am imaginat pentru când șarpele își va fi înghițit cu adevărat coada nu seconfirmă. (Eu nu puteam fi atent la ceea ce mi se spunea în cască, deși părea logic. Eu eram atent doar că m-am înșelat din nou, dar nu mă gândeam la Uroborus, ci la faptul că eram strict monitorizat în continuare, că tot ce am gândit în ultima perioadă a fost recepționat și analizat, de parcă aș fi dat o declarație cu voce tare, de parcă aș fi dat un raport scris datat și semnat.) Am revenit atent doar când mi-au comunicat soarta ce-o așteaptă pe „gloata disperară care imploră să fie primită între noi”. Oamenii din afara grupului de privilegiați din Convoi, lipsiți de elementar simț de răspundere, mereu într-o concurență nestăvilită între ei vor grăbi atât de mult cunoașterea aplicată, încât nu o vor mai putea stăpâni. Ei se află într-o cursă nebună fără ca mașinile pe care le pilotează să mai poată fi controlate. Se folosesc în mod curent de instrumente la care cei mai mulți dintre ei nu cunosc modul de funcționare și își deleagă rând pe rând munca roboților. Nu numai munca fizică, dar și munca de concepție! Doar cei protejați de corpul lui Uroborus vor scăpa de sfârșitul inevitabil al celor de afară. De aceea, acum este nevoie, mai mult ca oricând, ca fiecare dintre noi să execute în mod exemplar marșul pentru a grăbi momentul când șarpele va fi avansat suficient pentru a-și putea mușca trupul în așa fel ca să mai poată realiza cercul la timp!

Nu știu, nu-mi dau seama dacă toate astea le-am gândit eu cu mintea mea sau dacă mi-au fost transmise de ei.

Mă uit în dreapta, e un moment prielnic să văd convoiul-oglindă. Oricât se deplasează paralel cu noi, oricât de mult se deschide unghiul pe care-l cuprind, nu pot zări nici capul, nici coada coloanei. Este și acela un șarpe ce se grăbește să-și apuce coada?

Mă uit în stânga, trecem pe lângă un perete de stâncă. Totuși locul nu este atât de strâmt ca să nu permită traficul pe ambele sensuri. „Gloata disperară care imploră să fie primită între noi”, fărâmițată în mai multe grupuri, este prezentă și ea. Oare sunt conștienți acei oameni de primejdia iminentă ce-i paște? Nu par indivizi care să beneficieze de prea multe servicii ale inteligenței artificiale. Dacă e adevărat ce mi s-a transmis în cască, vor pieri și ei, mulțimea de victime colaterale, ale celor aflați la butoane? Dar sunt ei măcar conștienți de prorocirile care mi-au fost spuse?

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

Obosit de atâtea întrebări la care nu le găsesc răspunsurile, nu mai reacționez la agitația șefilor. Se emite iar Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!” și din nou Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” Mă fac că nu aud. Și chiar nu aud. În schimb, sunt tot mai convins că nu voi afla răspunsurile decât în locul unde s-a întâmplat… unde s-a întâmplat ce? Nici măcar asta nu știu.

Femeia neobosită, o altă (?) „femeie plătită de opoziție”, merge pe sensul de refugiu de pe partea cealaltă a șoselei. Merge ciudat fiindcă nu pășește privind în față, ci țintindu-mă încontinuu din priviri. Îi întorc privirea. Mă uit la convoiul-oglindă, nu-i văd decât fragmentul aflat în dreptul nostru, revin la „femeia plătită de opoziție”, „Te-a prins în laț!” spune Paznicul cu părere de rău, „Săracul de tine!” îl completează cei doi „camarazi alături de care am străbătut atâta cale umăr la umăr”. De data asta, mi se par chiar sinceri.

„Nu m-a prins nimeni în niciun laț!” strig, dar ies din șir, ies din rând, ies din trupul șarpelui, ies din Convoi.

Toți „camarazii cu care parcurgeam atâta cale umăr la umăr” trec prin fața mea. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Eu stau pe margine, parcă i-aș trece în revistă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.