În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Ce va urma? Deocamdată nimic. Stau în fotoliu și aștept. Ce?
Se face ora amiezii și organismul meu disciplinat își cere drepturile. Am înțeles că pot să iau prânzul „în limite normale” la orice restaurant. Totuși nu mă pot decide să ies din hotel, nici măcar până în sala micului dejun devenită sală de mese după ce se strâng gustările de dimineață. Nici măcar din camera mea, camera 827, nu-mi vine să ies. Nu sunt agitat, mai degrabă curios unde voi fi mâine la aceeași oră și cu ce mă voi ocupa. Sesizez că nu-mi mai amintesc plăcerile de odinioară, că odată cu spălatul memoriei mi-au dispărut din amintiri și din suflet tabieturile care îmi umpleau viața, fără să izbutesc să îmi creez alte mici bucurii. Mi-e destul de indiferent ce mă așteaptă, dar sesizez în același timp că nici nu m-am săturat de toate și de tot. Îmi convine să trăiesc ca într-o apă care să mă țină la suprafață fără să trebuiască să depun niciun efort. O apă unde stau culcat pe spate și privesc printre gene cerul și soarele, și coregrafia tainică a norilor.
Stau în fotoliu și aștept. Aștept să se întâmple ceva drept consecință a ceea ce am bifat și semnat în formular. Au trecut mai multe ore și nu se întâmplă nimic. Degeaba încerc să mă lămuresc întrebând cartea de vizită o dată, de două ori, de trei ori. Cartea de vizită se comportă ca orice carte de vizită: tace. Renunț și aștept.
Organismul meu obișnuit cu un regim alimentar strict își cere drepturile – ca în marșul din Convoi sau, poate, ca înainte de a fi intrat în trupul șarpelui. Ca înainte de a fi intrat în trupul șarpelui? Îmi spun că, poate, amintirea, acest început de amintire, va aduce după el și alte amintiri. Cu revelația aceasta îmi mai petrec o vreme în fotoliu. Dar nu este nicio revelație, simpla amintire a meselor regulate nu-mi stârnește decât foamea. Nimic mai mult. În încăpere se lasă întunericul. Mă duc la fereastră, jos strada e luminată, carosabilul e iarăși îngust, traficul e intens, clădirea de vizavi se află din nou paralel cu hotelul, în spatele tot mai multor geamuri se aprind candelabrele. Stau și îmi petrec vremea urmărind jocul luminilor pe măsură ce se înviorează ferestrele și mă distrez încercând să anticipez ordinea în care se aprind. Îmi aduc aminte că parcă noaptea am văzut sau doar am avut impresia că de la un etaj un bec transmitea semnale. Clădirea de vizavi e mare, are sute de geamuri, nu-l identific pe cel de unde am avut impresia că… Dar acum nu mai e doar o simplă impresie. Pe frontispiciul de patru etaje, chiar în dreptul meu, unele ferestre sunt luminate în mijlocul altora rămase în întuneric. Ferestrele luminate formează desenul cifrelor 827, așa cum se formează cifrele luminoase de pe ecranul electronic al ceasului de pe noptiera mea. Doar că afișajul ceasului este în continuă mișcare, pe când 827 fixat pe fațada blocului rămâne imobil și strălucește puternic printre luminițele celorlaltor geamuri. Stau și privesc. Nu se întâmplă nimic. Merg în baie, mă bărbieresc, revin în cameră, 827 a dispărut.
Mi-e foame, mă îmbrac, cobor în sala de mese aranjată pentru cină. O masă lungă este ocupată de o societate care aniversează ceva. La alte mese stau cei ce au venit să petreacă o seară plăcută. (Care măcar speră să fie plăcută, îmi spun.) Caut un loc lângă perete și un chelner vine să-mi ia comanda. La cină nu funcționează bufetul suedez. În timp ce mănânc scanez sufrageria mare. Sunt fel și fel de oaspeți, chiar și câțiva în haine de Convoi. Nu mă mai interesează în mod deosebit. La cele mai multe mese stau perechi sau mici grupuri de cunoștințe, bărbați și femei. Dar nu dau de nicio femeie în costum din Convoi. Singur, la o altă masă, fostul camarad în impecabilul său costum albastru. Trag concluzia că încă nu și-a găsit rostul. Sau, poate, a semnat și el un formular. Altfel ar trebui să beneficieze pentru ultima oară de facilitățile hotelului. Dacă mâine nu-l voi mai vedea aici, înseamnă că a trebuit să plece, dacă îl voi mai întâlni înseamnă că așteaptă și el – ca și mine – un viitor stabilit de alții.
O să mă lămuresc mâine. Nu la micul dejun, ci în cursul zilei. Cina mi-a priit, mă scol și decid să mai ies în oraș. Dacă tot am un anumit credit la dispoziție, am să intru în câteva prăvălii, măcar să-mi clătesc ochii pentru că nu știu ce să cumpăr. Deocamdată am tot ce am nevoie. Poate, totuși, un costum care să nu mă eticheteze mereu de unde vin. Nu m-am hotărât dacă să fac plimbarea pe jos sau în mașină.
Pe unul dintre fotoliile comode din hol, îl văd pe jandarmul postconvoi care m-a cazat aici. Îmi face un semn de salut și vine spre mine.
– Felicitări! Ați reușit să vă valorificați aptitudinile.
Îmi dau seama că va trebui să renunț ori cel puțin să amân plimbarea prin oraș.
– Mi s-a hotărât viitorul?
– Cred că vă dați seama că sunteți singurul care-și poate hotărî viitorul. De altfel, opțiunea liberă a fiecăruia este stabilită printr-o lege pe care nu are voie nimeni s-o calce și este totodată una dintre noutățile de care suntem foarte mândri.
Vorbăria asta nu mă interesează, gândesc. „Nu este simplă vorbărie ce mi se transmite, acesta este un succes real!” Poate. Însă nu-mi răspunde la întrebare. Jandarmul mă conduce la o masă dintr-o nișă. Bănuiesc pentru a-mi spune, în sfârșit, la ce să mă aștept.
– La ce să vă așteptați?! Păi, n-ați completat formularul?
Ni se aduc tăvițele cu cafea, lapte, fursecuri și apă.
– L-am completat și l-am semnat. Dar am mai adăugat ceva după ce am bifat căsuțele. De fapt, eu am două observații. Una, că întrebările mele relativ la Marea Schimbare nu au primit nici acum un răspuns autorizat și la obiect. Și a doua, că, atât cât înțeleg eu, modificările fără precedent în viața omenirii sunt necesare și benefice. În teorie. Însă în practică observ o mulțime de aspecte care nu par în regulă.
– Foarte bine, noi…
– Nu mă întrerupeți! Cât timp lucrurile nu se vor abate de la programul enunțat primit înainte de a semna formularul, puteți să aveți încredere în mine. Lucru pe care nici n-ar trebui să-l subliniez, dat fiind că oricum îmi monitorizați gândurile. Dar de voi vedea că nu particip decât la o construcție utopică, așa cum s-a încercat de atâtea ori în istorie, voi părăsi din nou Convoiul.
– Foarte bine, noi chiar asta dorim, să sesezați cu simțul dumneavoastră atât de performant acele aspecte pe care tocmai le-ați pomenit că ar fi „în neregulă”, să le identificați și să ni le transmiteți pentru a le putea analiza și remedia. Și unde ați putea mai bine să depuneți această muncă extrem de importantă, decât în mijlocul trupului șarpelui, locul pe care-l inițiem ca modelul experimental pentru o viitoare viață confortabilă și fără pericole și convulsii? O viață confortabilă pentru toată omenirea nici n-ar avea motive pentru încercări de destabilizare prin lupte interne. Ați spus că s-a încercat de mai multe ori în istorie formularea unei societăți utopice ideale, dar trebuie să recunoașteți că niciodată până acum nu s-a ajuns atât de departe în aplicarea ideilor în viața reală.
– Bun, îl întrerup, în trupul șarpelui avem tot ce ne dorim, dar ce se întâmplă cu cei de afară, cei ce fac posibil să primim ceea ce primim?
– Pentru afară sunt preconizate două proiecte diferite, ambele în desfășurare. Cei ce produc cele necesare traiului îmbelșugat din Convoi vor fi înlocuiți treptat de roboți. Pe măsură ce se va întâmpla acest lucru, și aceia vor putea pătrunde în trupul șarpelui. Al doilea proiect important ține de faptul că nimeni nu e forțat să facă un lucru sau altul, deciziile îi aparțin. Dar cei ce nu au capacitatea de a intra în Convoi vor rămâne afară, selecția fiind naturală.
– Viața fără griji dinăuntru schimbă toate caracteristicile umane!
– Și credeți că e mai bine cu veșnicile crize, războaie și amânări decât un trai rezumat la prezentul în siguranță și… și cu de toate?
– Viața fără griji dinăuntru schimbă toate caracteristicile umane, repet eu.
– Trăind doar în prezentul perpetuu, nu există schimbări.
– Ciudat, în general omul, de când a devenit om, se gândește mai mult la viitor. De pildă, lăcașurile de cult și mormintele fastuoase au necesitat mai mult efort și resurse decât viața propriu-zisă. (Am mai spus asta…)
– Și credeți că așa e bine?
– Nu știu, dar ceea ce știu este că orice ghid te duce în primul rând la… la ce am spus, la lăcașele de cult și la marile locuri de veci ale foștilor stăpâni. Despre viața de zi cu zi nu prea vorbesc. Acest „prezent continuu”, cum îl numiți, va mai fi al omului om?
E seară și hotelul începe să se aglomereze. Oamenii vin să se destindă și să socializeze la restaurant și își dau întâlnire în holul elegant și spațios. O pereche se uită la ceas și se așază în partea cealaltă a mesei din nișa unde ne aflăm. Se pare că prietenii cu care și-au dat întâlnire întârzie. Așa că noi, jandarmul și cu mine, ne continuăm discuția fără să mai folosim vocea. „Voi putea să mai ies încă o dată din Convoi, dacă voi constata că-mi pierd timpul de pomană sau dacă voi simți că mărșăluim într-o altă direcție decât cea promisă?” „Vă repet: în lumea pe care o edificăm nimeni nu este obligat la nimic în afară de a nu produce rău altora. În rest, fiecare ins decide singur ce are de făcut.”
Nu e răspunsul la întrebarea mea. Ne bem amândoi cafelele în liniște. „Cu câți ca mine trebuie să socializeze omul ăsta” mă întreb. „Câți litri de cafea trebuie să bage în el?” Nu sunt întrebări importante, așa că nu sunt luate în seamă, așa că nu mi se răspunde. Încep să mă obișnuiesc și să-mi dau seama când să aștept o lămurire.
După câteva minute apar trei tineri, perechea de la masa noastră se scoală și pleacă împreună cu ei spre restaurant. „Dacă vor găsi loc” gândesc. „Sala cu mesele și cu ringul de dans este suficient de mare pentru oricâți oaspeți. Pereții nu sunt ficși, ci iau forma după nevoi.” Rămași singuri nu trebuie să ne mai ascundem, dar continuăm să comunicăm tot doar prin gânduri.
„Când trebuie să încep?”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.