Cutia de confort

Oamenii se agăță emotional de erori și se îndrăgostesc patalogic de iluzii.

În peștera imaginară a lui Platon, oamenii vedeau umbre și lumini pe pereți, expresii palide și incomplete, imitații ale realității – lumea ideilor. În timp ce peștera imaginară este familiară, lumea reală este nefamiliară, aparent ostilă și, deci, intimidantă. De aceea, lumea miniaturală a peșterii este preferată lumii reale de afară, pentru că „afară” totul este necunoscut și riscant, în timp ce „înăuntru” totul este confortabil și familiar. Mai abitir chiar, iluziile de pe pereți și prejudecățile, construite în decursul mileniilor, din lumini și umbre mișcătoare sau din erori și iluzii, conferă un set valoros de certitudini, care pot fi ușor confundate cu adevărul.

Hannah Arendt a spus, cândva că „forța pe care o posedă propaganda totalitară – înainte ca mișcarea să capete puterea de a lăsa cortine de fier care să împiedice pe oricine să tulbure cu cea mai neînsemnată fărâmă de realitate liniștea înfiorătoare a unei lumi în întregime imaginare – rezidă în capacitatea ei de a izola masele de lumea reală”. Și tot Hannah Arendt a folosit expresia “banalizarea răului”, adică tocirea până la aplatizare a simțului moral, ștergerea diferenței dintre bine și rău, familiarizarea cu răul, necesară pentru ca omul de dincolo de cortină, de dincolo de lespedea care acoperă protectiv ieșirea din peșteră, să poată sub-viețui.

Lumea noastră se încuie voluntar în cutia de confort și refuză cu cerbicie să mai iasă la lumină, pentru că își iubește bolnăvicios certitudinile dobândite la “adăpostul” cutiei de confort și urăște să îi fie contrazise.

De-aia trebuie să luăm aminte la ceea ce ne spune Autorul :

„Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece,
Iar eu în lumea mă simt
Nemuritor și rece”.