„Dac-am reuşit? S-o spună cei care vor veni peste douăzeci, treizeci de ani”

Într-un interviu acordat în exclusivitate, doctorul Bogdan Marinescu, unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai medicinii româneşti, ne mărturiseşte ce înseamnă această profesie, cu ce dificultăţi se confruntă ea acum, ce înseamnă tratamentele şi prevenţia în domeniul pe care îl stăpâneşte ca un adevărat performer. Vorbeşte, cu amărăciune, despre criza din Sănătate, cât şi despre exodul medicilor români, despre lipsa de perspectivă a tinerilor pentru care a dispărut „luminiţa de la capătul tunelului”, astupat acum cu totul.

Cu profesionalism şi dragoste, schimbă ca un demiurg vieţile oamenilor, aducând pe lume copii care, uneori, nu păreau sortiţi să se nască. Tot ceea ce face în meserie, marea pasiune nu acoperă consumul emotiv şi nervos, stresul şi grijile pe care le are atunci când sună telefonul în noapte şi se trezeşte cu palpitaţii la gândul că îl caută cineva de la spital, pentru un caz urgent. Aşa cum scria şi Schopenhauer: „Viaţa este o afacere în care profiturile nu pot acoperi cheltuielile”.

Privindu-l înaintea intrării în sala de operaţie, cu un aer absent, dar sigur pe sine, sunt convinsă că se gândeşte la proiectul imediat, intervenţia chirurgicală sau naşterea spre care se îndreaptă. Ca într-un ritual, îşi repetă timpii operatori, îşi face cu ochii minţii încă o schemă, încă un film al derulării intervenţiei, încă un pronostic privind-o pe aceea care aşteaptă cu sufletul greu, dar cu speranţă, o revelaţie. Cel mai iremediabil proiect, pe care îl are în sânge, cel de care nu se poate desprinde nici noaptea când doarme, trebuie să fie rezolvarea fiecărui caz… Poate doar zeii înţeleg misterul care îi învăluie cald pe medic şi pe paciente…

– Goethe, în „Poezie şi adevăr”, scria: „Dacă am deschide adâncurile naturii, medicina te face cel puţin să le simţi”. Altfel spus, ai ales această profesie pentru posibilitatea de a cunoaşte adâncurile naturii pe care o iubeşti atât de mult sau interesul tău era deja conturat către om şi patologia lui?

– Tatăl meu, profesorul Voinea Marinescu, era un renumit chirurg cardiovascular. De la el am moştenit pasiunea pentru medicină. Vorbind încă din copilărie cu el despre medicină, despre chirurgie, în mintea mea nici n-a fost altă opţiune în afara acestei profesii. Am ales specialitatea de „moaşă”, obstetrica şi ginecologia, care are suficientă parte de chirurgie.

Cu nepotul sau Alexandru

„Naşterea unui copil este o bucurie a naturii”

– De ce ginecologia?

– Asta este cu totul altceva. În timpul facultăţii am înclinat către activitatea chirurgicală, care era, poate, mai potrivită temperamentului meu. Dar, în anul III de facultate, am avut un accident la vânătoare, fiind şi astăzi un mare pasionat al acestui sport. Făceam parte din echipa de tir (talere), fiind şi campion, practic am participat la competiţii până în 1980. Cineva a reuşit să-mi strecoare o alică în ochiul drept, fapt care nu m-a împiedicat să continui activitatea sportivă, dar când am terminat facultatea, în 1968, tatăl meu şi soţia mea, Ileana, cu care am fost coleg la Medicină, ea fiind la pediatrie, eu, la medicină generală, au ajuns la concluzia că dacă aş face chirurgie ar fi prea obositor pentru mine, având o vedere monooculară, şi că ar fi mai bine să mă specializez în ginecologie şi obstetrică, care li se păreau mai uşoare. Astăzi mă amuz de multe ori cu Ileana că plec de acasă la 7 dimineaţa şi mă întorc la miezul nopţii de la spital, după nu ştiu câte operaţii, zicând: voi aţi hotărât să fac o disciplină chirurgicală mai uşoară şi iată unde am ajuns: gărzi de 24 de ore, telefonul care sună la miezul nopţii, chemându-mă din nou la spital… În ultimul an de facultate am făcut practică în Maternitatea Giuleşti, actualul spital „Panait Sârbu”, şi, avându-l ca mentor pe profesorul Panait Sârbu, m-am îndrăgostit realmente de această specialitate. Astfel mi-a fost uşor să mă specializez în ginecologie şi să le satisfac şi lor dorinţa de a urma această meserie.

– Vorbeşti cu admiraţie despre maeştrii tăi. Din păcate, tinerii de acum nu arată aceeaşi recunoştinţă pentru profesorii lor.

– Am avut şansa să cresc lângă trei mari personalităţi, nu numai ca profesionişti, dar şi din punctul de vedere al moralităţii medicale. Oameni care au ştiut să spună, faţă de mine, care eram un mucea, „uite, aici am greşit, poate trebuia să fac altceva şi era mai bine”. Aceştia au fost, în ordine, tatăl meu, profesorul Dan Setlacek, căruia i-am fost intern la Spitalul Fundeni, şi profesorul Panait Sârbu. Aceşti oameni mi-au marcat întreaga existenţă ulterioară şi evoluţia. De câte ori aveam o îndoială, mă întrebam ce sfat mi-ar putea da unul dintre ei. De asemenea, am avut ocazia să stau de vorbă în repetate rânduri cu marele profesor Virgil Proca. De la el am rămas cu o vorbă. Eram pe plajă, la mare, şi mi-a spus: „Bogdane, ţine minte, dacă eşti în faţa unui caz şi nu ştii dacă să intervii chirurgical, mai bine deschizi pacienta, pentru că nu greşeşti”. De asemenea, într-o perioadă în care maternitatea noastră era în reparaţie, profesorul Sârbu m-a detaşat la Maternitatea Polizu, unde am avut şansa să lucrez aproape jumătate de an alături de profesorul Dan Alexandrescu. Mă refer la oamenii care m-au marcat, în mod direct, în evoluţia mea profesională. Desigur, am beneficiat şi de sfaturile, de discuţiile cu alţi profesori.

Alaturi de echipa sa

– În atâţia ani, ai estimat câţi copii ai adus pe lume?

– E una dintre marile bucurii. Naşterea unui copil este o bucurie a naturii, pentru că este o victorie a vieţii, care merge mai departe. Am ajuns la situaţia în care ajut să nască fete pe care, cândva, eu le-am adus pe lume. Vin şi-mi spun: „Ştiţi, eu m-am născut cu dumneavoastră” sau „Soţul meu a venit pe lume cu dumneavoastră”. Aşa îmi dau seama câţi ani au trecut. N-am făcut o astfel de statistică şi dacă ar fi s-o fac acum, cred c-ar trebui o armată care să caute prin fişe. Doctorul Sorin Puia, cu care am crescut împreună, face în fiecare an statistica operatorie. Asta există. Unul dintre colegii mei, profesorul Florin Stamatian de la Cluj, când s-a uitat odată peste ele, a spus: „Tu ai statistică de chirurg, nu de ginecolog”. Într-adevăr, în clinica noastră se operează foarte mult.

Dr. Bogdan Marinescu la un congres

„Nu-mi place să vorbesc despre pacientele mele”

– Cred că nu există vreuna dintre marile vedete de la noi care să nu-şi fi dorit să nască cu Bogdan Marinescu.

– Sunt multe persoane de sex feminin care au avut încredere să apeleze la ceea ce pot să fac cu mintea şi cu mâinile mele. Dar eu nu vorbesc despre pacientele mele. Dacă ele vor să vorbească, este cu totul altceva. Asta e o boală a jurnaliştilor care se prevalează de legea dreptului la informaţie. Or, ceea ce se doreşte este o informaţie privată despre o persoană publică, şi ăsta este un lucru diferit.

– Una dintre specializările tale este fertilizarea in vitro. În 1978 se năştea, în Marea Britanie, Louise Brown, primul bebeluş din lume conceput în eprubetă, cu alte cuvinte, conceput prin fertilizare in vitro. În prezent, procedura fost perfecţionată şi permite, anual, naşterea a peste 400 de copii, numai la Maternitatea „Panait Sârbu”.

Fertilizarea in vitro este, de fapt, o secvenţă a ceea ce se numeşte tratamentul infertilităţii. Există o mulţime de posibilităţi şi proceduri terapeutice. Reproducerea umană asistată cuprinde şi inseminarea intrauterină, care este confundată de multe ori cu fertilizarea in vitro. Aceasta din urmă este de fapt etapa finală, atunci când, într-o anume secvenţă, natura nu poate face faţă singură. Nu este o găselniţă, nu este o modă, ci o procedură medicală fără de care cuplul respectiv nu poate avea un copil. De aici pot porni apoi o serie de discuţii…

– Este adevărat că femeile care urmează un asemenea tratament adeseori nasc gemeni?

– Problema este, în mare, următoarea. Se face o stimulare medicamentoasă a ovulaţiei la femei, se prelevează prin puncţie ovariană, sub anestezie generală, ovocitele, ele se pun în contact cu spermatozoizii şi rezultă embrionii. Embrionii se transferă, după 48 sau 72 de ore, iar în unele cazuri, după cinci zile, când ajung la stadiul de blastocist, în uterul femeii gravide. În Belgia este statutat, prin lege, „single-embryo transfer”. Adică se transferă un singur embrion, tocmai pentru a evita sarcina multiplă, care generează o sarcină cu risc la femeia respectivă. Şi atunci ei, ca să nu aibă cheltuieli foarte mari, au recurs la această formulă. Este un tratament costisitor. Numai noi îl transformăm în cu totul altceva, la mila statului etc. Deci, se pot transfera unul, doi, trei embrioni şi sunt clinici de fertilizare in vitro care transferă chiar mai mulţi. Există posibilitatea ca unul, doi, trei dintre embrioni să se prindă şi să meargă mai departe, sau, câteodată, niciunul. Deci faptul că procedura de fertilizare in vitro poate genera sarcini multiple este o realitate.

– Sunt riscante aceste tratamente?

– Ele sunt efectuate strict sub control medical. Există la un moment dat, ca în orice terapie, posibilitatea unor incidente. Nu există nicio terapie şi nicio intervenţie chirurgicală complet lipsită de risc.

– Acum câţiva ani, când una dintre pacientele tale, Adriana Iliescu, şi-a dorit, la vârsta de 66 de ani, să devină mamă şi a reuşit această performanţă datorită ţie, s-a iscat o adevărată furtună pro şi contra în media românească.

– Fiecare om are dreptul să facă ceea ce vrea în viaţă. Fetiţa născută atunci, Eliza, este foarte isteaţă la cei aproape 6 ani ai ei şi a devenit – cum se zice acum – un brand. Sunt unul dintre cei patru naşi ai ei şi pot să vă spun că la serbarea de Crăciun, când fac un brad uriaş la mine în clinică, este nelipsită. Recită un număr impresionant de poezii, chiar „Luceafărul”. Copilul este bine pentru că materialul genetic provenea de la doi oameni tineri. Lumea a pierdut din vedere lucrul acesta. Eu nu acuz pe nimeni. Un atribut al democraţiei este faptul că fiecare are dreptul să spună ceea ce crede. Dar condiţia unei democraţii reale este ca atunci când acuzi să încerci să nu-l deranjezi prea tare pe cel vizat. La noi se pare că e taman pe dos. A fost un punct de vedere. Şi-au vândut ziarul mai bine, şi se cheamă că tot eu le-am făcut un serviciu.

Bogdan si Ileana Marinescu

„Controlul periodic este esenţial în viaţa unei femei”

– Care sunt marile provocări ale acestui început de secol XXI? Şi în acest domeniu, cazurile de cancer au devenit foarte frecvente şi din ce în ce mai agresive. În fiecare an mor în Europa de cancer de sân peste 77.000 de femei, dintre care 40% sub 65 de ani, şi peste 25.000 de femei de cancer de col uterin.

– Sunt două aspecte: provocare în faţa acestei boli şi în faţa imposibilităţii depistării cauzelor ei. Eu cred că dacă s-ar renunţa la o săptămână de cheltuieli cu războiul, cum a fost în Kosovo, în Iran sau mai ştiu eu unde, în Irak, s-ar găsi leacul pentru această boală care vine din timpuri îndepărtate şi se va duce nu ştiu cât înainte. Să sperăm că nu foarte mult. La ora actuală se găsesc terapii din ce în ce mai eficiente, nu atât pentru tratament, cât pentru depistarea precoce a afecţiunii. Aici intervine un lucru foarte important, despre care eu vorbesc de când am terminat facultatea. I se dă prea puţină atenţie şi am spus că-l voi repeta de câte ori pot, în speranţa că până la urmă cineva mă va înţelege şi va face ceva, la nivelul factorului de decizie. Este vorba despre obligaţia cetăţeanului pentru propria lui sănătate. De exemplu, femeia de 260 de kilograme, căreia i s-a făcut cezariană şi a murit acum câteva zile. Eu ştiu cât s-au chinuit colegii de la Spitalul Municipal atunci. I s-a prescris o cură de slăbire pe care n-a urmat-o spunând că n-are bani – să mă ierte Dumnezeu! N-ai bani de salată şi de roşii? – şi de la operaţie prin cezariană s-a îngrăşat cu 20 de kilograme. Iar familia acuză medicii!

La vanatoare, cu fiul sau Dragos Marinescu

– Ce înseamnă a preveni?

– Pur şi simplu un control la medic. La femei, controlul periodic genito-mamar (cancerul de col, cancerul de sân). Cancerul aparatului genital, respectiv ovare, e foarte greu de depistat, dar cancerul de col este foarte uşor de descoperit. Şi, slavă Domnului, datorită Fundaţiei „Renaşterea”, care se ocupă de profilaxia cancerului, au apărut rezultate deja pozitive. Dacă înainte umblam noi după femei pentru control ginecologic şi recoltări pentru testul Babeş Papanicolau, acum vin ele la cabinet şi cer recoltarea unui frotiu. E simplu. Ginecologii au învăţat să recolteze automat. La fel, autopalparea sânilor poate s-o facă orice femeie acasă, în faţa oglinzii, când se spală, şi dacă simte ceva, ecograful există, mamografii există, medici există… Dar înainte de orice cetăţeanul trebuie responsabilizat în privinţa obligaţiei pe care o are faţă de propria sănătate. Prevenirea dezvoltării cancerului reprezintă evitarea factorilor de risc şi creşterea factorilor protectori care pot fi controlaţi, astfel încât riscul de a dezvolta cancer să scadă. Nu te îmbeţi până cazi sub masă şi apoi acuzi salvarea că n-a venit la timp, când tu eşti în comă alcoolică. Nu te îmbeţi şi te urci la volan, intri cu maşina în copac şi apoi îi acuzi pe cei de la descarcerare că au întârziat 10 minute.

Inaintea nuntii fiicei sale, Ruxandra

– Fibroamele uterine sunt, de obicei, tumori benigne ale muşchiului uterin. Ele pot apărea la orice vârstă dar, mai ales, în aproximativ 50% din cazuri, la femeile peste 40 de ani. Există o predispoziţie genetică?

– Există mai multe teorii privind apariţia fibromului, dar există întotdeauna şi un corespondent genetic. Atâta vreme cât bunica, mama şi fiica au avut fibrom uterin, ar fi absurd să spui că nu există nicio legătură. Sunt mai multe teorii legate de echilibrul hormonal, în principal de excesul de foliculină, care are influenţă asupra uterului, a sânului, dar şi asupra creierului, a mucoasei vaginale… Foliculina are şi efecte benefice şi de aceea există preparate care conţin şi hormon estrogen, utilizate în perioada de climacteriu, de menopauză. Operaţia este indicată dacă durerea sau presiunea provocată de fibrom afectează calitatea vieţii sau dacă există posibilitatea unui tip de cancer. Azi, cancerul de col uterin se poate vindeca dacă mergi din timp la consult. Controlul periodic este esenţial în viaţa unei femei. O femeie care se respectă trebuie să aibă, neapărat, două cunoştinţe: un stomatolog şi un ginecolog.

Alaturi de prietenul, Ovidiu

„Medicii de la noi sunt lipsiţi de orice perspectivă”

– Ai ocupat diferite funcţii importante: ministru al Sănătăţii, secretar de stat, deputat şi senator în Parlamentul României. De ce ai renunţat la politică?

– Din păcate, politica a ajuns un atac direct care pe mine mă oboseşte. Sunt un om de dialog, n-am atacat pe nimeni niciodată, prefer să parez. Am considerat toată viaţa mea că dacă mă apăr câştig.

– O statistică mai mult decât îngrijorătoare: în ultimii trei ani, 10.000 de medici, în care statul a investit, au părăsit ţara. Numai în Danemarca ofertele către medici au fost de 6.500-9.000 de euro pe lună. De ce crezi că pleacă acum către alte zări atâţia medici de la noi? Ne dau specialiştii afară din casă? Nu numai pacienţii, dar şi personalul sanitar se plânge de situaţia dezastruoasă… Vremurile sunt de vină pentru că „sunt scoase din ţâţâni”, cum ar fi spus Hamlet. Cum vezi rezolvarea problemei?

Dr. Bogdan Marinescu

– Toată lumea vehiculează faptul că medicii pleacă pentru bani. Într-adevăr, la noi, sunt foarte prost plătiţi, iar acum vor fi şi mai prost. Mai importantă este însă lipsa de perspectivă. De ani de zile, posturile sunt blocate. Doctorii sunt pensionaţi. Există o ordonanţă care dă dreptul ca la şapte posturi vacantate prin pensionare să angajezi un om. De la 1 iunie am o hârtie depusă la Ministerul Sănătăţii, la care n-am primit nici măcar un răspuns până acum. La ora actuală am 34 de posturi vacante prin pensionare. Există medici tineri, care s-au format şi care acţionează aproape în sistem de voluntariat. Fac nişte gărzi, primesc banii pe ele şi… cam atât. Iar dacă m-au ascultat, unii dintre ei s-au angajat, ca să mai aibă o sursă de venit, la cabinetele private. Mă refer acum la tinerii specialişti, dar din spate vin rezidenţii şi, vorbeam noi despre luminiţa din capătul tunelului. Eu nu că nu văd luminiţa, dar văd că tunelul este astupat. Dincolo de tunel sunt cinci, zece bănci în fiecare spital pe care omul se poate aşeza. La băncile alea nu se poate ajunge, pentru că posturile sunt blocate. Asta este marea problemă. Cu banii, mai strângi din dinţi… Medicii de anvergură pot pleca să opereze în alte părţi, sunt cooptaţi în diverse clinici. Am cunoştinţe care operează în străinătate, ortopezi care în perioada iernii se deplasează în Germania sau în Austria, unde au loc accidentele de schi şi sunt recunoscuţi drept chirurgi de clasă, pentru că, să nu uităm, diploma este comunitară, România făcând parte din Uniunea Europeană. Am stat de vorbă cu mulţi tineri. Am iubit întotdeauna tinerii şi i-am împins din spate pe mulţi dintre ei care ştiu că merită şi că vor face ceva, aici sau în altă parte. Dacă aş avea puterea să determin omul să se ducă într-un domeniu în care se poate realiza cât mai mult, aş face-o. Văd doctori care n-au nicio legătură cu medicina, văd artişti care n-au nicio legătură cu arta. Poate că artiştii ar fi mai buni medici şi invers. O terapie morală a lumii de astăzi n-ar strica deloc.

In tinerete, la un concurs de talere

– Mulţi dintre medicii foarte buni sunt pensionaţi obligatoriu. Ţi se pare normal ca un profesor, care are o mare experienţă, pe care poate s-o transmită celorlalţi oameni în halat alb, să fie obligat să se pensioneze?

– La noi funcţionează sistemul „scoală-te tu să mă aşez eu”. La un moment dat să zicem că acceptăm şi acest sistem, dar situaţia nu se schimbă. Eu ies la pensie şi în locul meu vine conferenţiarul, dar undeva la coadă ar trebui să fie un tânăr. Dar acel tânăr, în care ai investit, pe care l-ai învăţat, cu care ai petrecut ore întregi în sala de naşteri (eu vorbesc despre specialitatea mea, dar lucrurile sunt valabile peste tot), nu poate accede în mod legal. La Spitalul „Marie Curie” există o campanie umanitară pentru strângerea de fonduri în vederea unei secţii de chirurgie pediatrică. Acolo există rezidenţi în chirurgie ortopedică infantilă, care fac voluntriat, ca şi la mine.

– Adică nu sunt plătiţi.

– Da. Pentru că, la un moment dat, specialitatea de ortopedie infantilă a fost desfiinţată. Or, una e să pui la punct oasele unei persoane de 30-40-60 de ani, şi alta este să faci acelaşi lucru la un copil de câteva luni sau de câţiva ani. E o meserie aparte. Aşa cum a fost cândva ideea că nu e nevoie de specialitatea de neonatologie în maternitate, pentru că vine pediatrul din policlinică. Dar nu e acelaşi lucru. Asta este o meserie pe care în străinătate o fac nişte oameni foarte bine antrenaţi care au ajuns deja la supraspecializări: tulburări circulatorii, tulburări metabolice etc. Un copil este şi foarte rezistent, altfel specia umană nu s-ar perpetua, dar şi foarte fragil. Astăzi îngrijim copii de 700-800 de grame, care înainte erau condamnaţi, performanţă la care acum 20 de ani nu se gândea nimeni. O facem cu sacrificiu uman, cu sacrificiu material…

– Desigur şi numărul asistentelor medicale este insuficient. Să amintim faptul că, numai în ultima lună, 1.400 de asistente şi-au depus dosarul pentru a lucra în alte clinici din lume. Această criză explică şi accidentele petrecute în spitale?

– Da. Asistenta care a ars copilul în incubator avea în grijă în tura respectivă peste 20 de copii. Nu vreau să abordez acest aspect dureros al lipsei de personal. Suntem în criză şi trebuie să înţelegem cu toţii. Ce? Că s-au cheltuit nişte bani inutil cândva, că pentru a ieşi la suprafaţă trebuie să facem nişte sacrificii? Bun, înţelegem. Dar asta nu poate fi făcut oricum. Pe lângă faptul că personalul sanitar este prost plătit, ideea majoră este că medicii pleacă pentru că, aşa cum vă spuneam, nu există nicio perspectivă, în situaţia în care posturile sunt blocate. Toţi muncesc imens, bani în plus nu se pot da, de premiat nici vorbă, pentru că „lasă-l, că se descurcă şi aşa!”. Faptul că Spitalul „Panait Sârbu”, ani de zile, a încheiat bilanţul fără datorii nu a ajutat la nimic.

„Un consilier nu trebuie să spună numai vorbe frumoase ministrului”

– Ţi se pare normal ca un medic să se ocupe de evaluarea preţului unei reţete de medicamente?

– Birocraţia medicală există peste tot. Noi n-am fost obişnuiţi cu ea. E greu, dar cu asta trebuie să ne obişnuim. Cu condiţia însă ca, la sfârşit, ea să fie cuantificată corect, să fie utilizată corect şi să fie în beneficiul celui care obţine performanţă. Criteriile de apreciere sunt câteodată artificiale, pe de o parte, iar pe de alta, încadrarea lor este bizară. De exemplu, spitalele au trecut la Primărie. Ministerul Sănătăţii trebuie să achite datoriile acestor spitale. Mi se pare normal. Nu-ţi fac cadou o traistă goală şi găurită! Dar care este avantajul unui spital care n-a avut datorii? Niciunul. Mi s-a spus în faţă: „Păi, dacă eşti prost şi n-ai ştiut să faci datorii!”. Ce să fac? Rămân prost!

– Dacă ai mai fi ministrul Sănătăţii, ce ţi-ai dori să faci în acest domeniu atât de vitregit acum?

– În primul rând, nu sunt. În al doilea rând, am ajuns la vârsta la care nu mai există nicio variantă de a mai fi. Ceea ce ar trebui făcut? Nu poţi să cuprinzi totul. Miniştrii din ultima perioadă au avut un avantaj: nu erau medici şi au putut să gândească aspectele manageriale şi organizatorice, detaşat de cele pur profesionale. Categoric, un conducător, un ministru trebuie să aibă în jurul lui câţiva oameni de bază. Mă refer la consilieri, care să-i culeagă informaţiile, să le selecteze şi să i le servească. Nu după sistemul românesc, să te gâdile pe umăr şi să spună „aveaţi o scamă”. Un consilier sau un secretar de stat nu trebuie să spună vorbe frumoase ministrului, ci să discute aspectele pro şi contra, în beneficiul sănătăţii.

– Ce simţi când aduci pe lume un nou-născut?

– Este un sentiment de moment, extraordinar, frumos, dar ceva cu totul deosebit e când mă plimb cu nevasta şi nepotul meu prin parc şi mă opreşte cineva şi-mi spune „Domnule doctor, ştiţi, aţi scos pe lume acum un an sau acum 30 de ani pe copilul meu?”. Am la mine în cabinet, pe lângă nenumăratele diplome înrămate, o scrisoare a unui tânăr care mi-a scris câteva cuvinte ce m-au impresionat: „Sunteţi, fără îndoială, primul chip pe care l-am văzut, în urmă cu 18 ani, când am decis să trec pragul acestei lumi. Primul chip, primele mâini puternice care m-au ajutat să vin pe lume. Mă numesc Radu Popescu Nistorescu şi m-am născut la această maternitate, într-o sâmbătă din martie 1992, cu sprijinul dumneavoastră şi al echipei minunate care vă însoţea. Vă rog să mă credeţi că, împreună cu mama, m-am străduit să vă ajut şi eu în acea dimineaţă. Dar nu eram convins, să ies, să mai lenevesc? (…) Faceţi parte din viaţa mea, domnule profesor, şi îmi doresc să devin şi eu motiv de mândrie şi bucurie pentru dumneavoastră, alături de toţi cei pe care i-aţi ajutat să se nască. Prin profesionalim şi emoţie, daţi dimensiuni speciale acestei bucurii. Schimbaţi vieţile oamenilor care devin părinţi”. Am pus-o acolo să vadă lumea că în viaţă oi mai fi făcut şi lucruri bune.

„Un eşec te marchează toată viaţa”

– Ştiu că lucrezi de dimineaţa până seara, că practic de ani de zile nu ai concediu, că-ţi neglijezi familia, că spitalul a devenit a doua ta casă. În viaţă nu există numai bătălii sigure. Ce înseamnă eşecul?

– Dacă sentimentul avut la naşterea unui copil era de moment, eşecurile m-au urmărit toată viaţa, cu atât mai mult cu cât în meseria noastră ele sunt reale, pentru că lucrăm cu persoane tinere şi, în mare parte, sănătoase. Când apare un eşec, şi nu mă gâdesc neapărat la eşecul vital, el te marcheză foarte tare. Primul lucru pe care-l fac este s-o iau de la coadă spre cap, să reiterez fiecare pas pentru a vedea dacă am greşit şi unde anume. Spuneam că am avut şansa să trăiesc alături de trei mari oameni care m-au învăţat să-mi recunosc greşeala. Şi dacă pot s-o recunosc faţă de mine, atunci pot s-o recunosc şi faţă de alţii. Există o evoluţie a lucrurilor, a manifestărilor profesionale, prin prisma experienţei. Poate astăzi nu sunt foarte mulţumit de ce făceam când aveam 40 de ani. Dar sunt liniştit pentru că făceam tot ce puteam să fac mai bine la nivelul cunoştinţelor de atunci. Chiar dacă astăzi, poate, aş vedea lucrurile altfel şi le-aş face altfel, sunt liniştit că n-am pierdut timpul degeaba în această meserie. Când eram în facultate, tatăl meu mi-a spus la un moment dat: „Ai să înţelegi ce înseamnă responsabilitatea de medic în momentul în care o să-ţi moară primul pacient. Nu unul din salonul în care eşti tu, ci unul de care te-ai ocupat tu personal”.

– Dacă ar fi să priveşti înapoi nu „cu mânie”, ca în filmul britanicului Tony Richardson, ci cu luciditate, nu ai senzaţia că viaţa unui chirurg este de multe ori trăită pe muchie de cuţit?

– Deşi chirurgia poate fi înţeleasă ca o situaţie-limită atât pentru doctor, cât şi pentru pacient, n-am regretat niciodată că mi-am ales această profesie, dar la limita imposibilului mi s-a părut adesea că mă zbat. În chirurgie trebuie să anticipezi ce ai de făcut. Lupta nu numai cu viaţa, dar şi cu boala, cu cancerul, cu nesiguranţa rezultatului, să nu ştii cine va învinge, acestea toate sunt în stare să te plaseze într-o „situaţie-limită”. Chirurgia semnifică jertfa vieţii personale. Fiecare face ce vrea cu timpul lui. Eu l-am dat cu dragă inimă bolnavelor mele.

– Chirurgia se învaţă sau se fură?

– Povestea cu furatul e legată de anumite gesturi. Chirurgia se învaţă şi se învaţă greu. Ea trebuie învăţată întâi din carte. Le şi spun colegilor mai tineri: voi vreţi să învăţaţi chirurgie pe burta bolnavului şi asta nu se poate. Nodurile se învaţă la clanţă, injecţiile în pernă şi suturile la colţul cearşafului. Aşa am făcut şi eu cândva. Câteodată, după o absenţă mai lungă – dacă se poate spune aşa, pentru că mai mult de-o săptămână n-am lipsit niciodată – mă mai duc la clanţă şi mai fac nişte noduri să văd dacă nu cumva mi s-au anchilozat degetele. Trebuie să ştii anatomie, trebuie să ştii ceea ce vrei să faci, pentru ca odată pătruns în cavitatea peritonală să vezi ceea ce poţi să faci. Acel „primum non nocere” rămâne valabil.

– Eşti şi profesor universitar. Cum ţi se par seriile de studenţi din ultimii zece ani, să zicem. Sunt pasionaţi de meserie sau mai indolenţi?

– Unii intră în ultima categorie, alţii sunt pasionaţi şi vor să meargă mai departe. Dar şi aici intervine un aspect special. Am constatat cu stupoare că ultima programă de curs universitar pentru anul care începe în această toamnă prevede numai patru săptămâni de obstetrică-ginecologie. Este mai mult decât aberant şi nici nu vreau să comentez ideea că în patru săptămâni poţi învăţa fie şi ce înseamnă această specialitate. Noi, în facultate, pregătim medici de medicină generală. Un medic internist trebuie măcar să asiste la o naştere.

„Căsătoreşte-te cu mine că o să devin un om mare”

– În spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie. Ai avut-o lângă tine, la bine şi la rău, timp de 42 de ani, pe Ileana Marinescu, o doamnă splendidă, un excelent medic primar endocrinolog, la Spitalul „C.I. Parhon”, care a reuşit, de multe ori cu sacrificii, „să facă înălţimile mai înalte”, cum spunea Nietzsche, care a încercat să te convingă că, dincolo de spital, există o viaţă care nu trebuie ratată, pentru că este foarte frumoasă. Când eraţi studenţi, i-ai spus: „Căsătoreşte-te cu mine că o să devin un om mare”. Şi ai devenit.

– Nu ştiu dacă am devenit, dar de spus i-am spus. Eram nişte copii. Eram în anul V, aveam 22 de ani când ne-am căsătorit. Femeia cu care te căsătoreşti trebuie să fie aceea pe care ţi-ai alege-o ca prieten. „Amicitia vincit horas”. De multe ori râdeam, pentru că ea este doctor în ştiinţe medicale, de 26-27 de ani, şi spune „Bun, şi ce fac, îmi iau diploma şi mi-o bat pe perete în bucătărie?”. Eu îi sunt recunoscător. Îi datorez practic toată evoluţia mea, pentru că ea a preluat treburile casei, copiii, nepotul… ca să mă lase pe mine să merg mai departe. Şi a reuşit, de nenumărate ori cu sacrificii şi fără să-şi neglijeze profesia. Nepotul meu, Alexandru, de şase ani, care mă aşteaptă târziu în noapte până mă întorc, îmi spune: „Tataie, lucrezi prea mult!”.

– Hobby-urile tale sunt vânătoarea şi pescuitul. Cu ce energii te încarci practicând aceste două sporturi?

– Important este contactul cu natura. Pot să nu prind niciun peşte, să nu vânez nimic. Nu mă supăr. Pot să mă scol la două noaptea, să ajung acolo, să umblu, să nu împuşc nimic şi când ajung acasă să sune telefonul să mă cheme la spital. Şi la baltă tot aşa. Dacă e nepotul lângă mine, are el grijă de scule şi eu stau cu gândurile mele. Am senzaţia fizică că iese răul din mine şi se duce în baltă. Întreaga familie are o mare slăbiciune pentru câini. Dar şi pentru cai. Nepotul meu are un ponei pe care îl călăreşte.

– Înţelegi timpul pe care îl trăieşti? Ce te supără cel mai tare în viaţă?

– Lipsa de respect. Ca să fiu mai clar, golănia. Eu nu cred că cineva are dreptul, pentru că lui i se pare că lucrurile sunt altfel, să se exprime de maniera „mârlănia doctorilor”. Pentru mine, cineva care vorbeşte aşa s-a hotărât brusc, în faţa mea, să întinerească cu 7 ani.

– Ce semnificaţie are femeia pentru tine?

Practic, totul. Între femei am crescut, femeile m-au ajutat să mă realizez şi pentru aceste motiv le respect foarte mult. Dacă discutăm despre femeie ca pacient, toată viaţa am fost la dispoziţia pacientelor mele, dar nu sunt dispus – şi din păcate sunt persoane care nu înţeleg acest lucru – să fiu la discreţia lor. Trebuie să existe o decenţă şi un respect reciproc în toate.

– La ce visezi?

– Să fiu sănătos şi, atunci când mă voi retrage, să plec cu fruntea sus.