Dan Şova: Guvernatorul – mic întreprinzător

Dan Sova

Guvernatorul – mic intreprinzator

November 9th, 2010

http://blog.dansova.ro/

Greu mi l-as fi imaginat pe Mugur Isarescu coborand din atmosfera destinsa si aristocrata a Bancii Nationale in jungla micilor intreprinzatori si iadul formularelor de tot felul. Guvernatorul Isarescu este, indiscutabil, un brand in Romania, din toate punctele de vedere. Calm, intelectual fin, un umor aproape insesizabil dar constant, intotdeauna cu masura, inspirand forta si siguranta de sine. Este omul spre care ne-am indreptat atentia si sperantele in ’99 – 2000, adica tot intr-un moment de criza si probabil ca si acum, daca la Cotroceni ar fi fost un alt gen de presedinte, Isarescu ar mai fi riscat odata sa imbrace haina grea a premierului. Dar nu despre calitatile incontestabile ale Guvernatorului vreau sa vorbesc aici, ci despre faptul ca domnia sa a inceput o mica afacere cu vinuri ( si apreciabil este faptul ca nu-si vinde productia catre unitatile de stat , afacere care a reusit sa-i produca dileme chiar si lui, omului spre care ne indreptam gandul atunci cand luam in discutie reformarea sau eficientizarea sistemului. Chiar si pe Mugur Isarescu l-au uimit multitudinea de formulare, de raportari, guvernatorul nereusind sa gaseasca multora dintre acestea nici un fel de utilitate practica, poate doar, spunea domnia sa, vreun motiv ca sa existe unele locuri de munca. Foarte interesanta aprecierea guvernatorului, care spunea, cu un calm introspectiv si consternat ca Ë greu sa faci afaceri in Romania.

Ma intreb oare, ne-am fi asteptat ca acela care de aproape 20 de ani conduce Banca Nationala si pentru 1 an ne-a fost premier, chiar intr-o perioada dificila, de criza, sa nu cunoasca decat din auzite realitatea de la firul ierbii cum spunem noi? Realitatea aceea care ne macina zi de zi? Oare nu stim ca tara asta e plina de oameni bine intentionati carora li se pun piedici, de oameni cu initiativa care nu sunt deloc sprijiniti, de intreprinzatori disperati din cauza birocratiei? Oare omul care de 20 de ani ocupa functii majore in statul roman sa nu fi sesizat ca „sistemul” este principalul obstacol in dezvoltarea acestei tari pana sa fi ajuns in rolul micului intreprinzator bine intentionat? Mai mult chiar, ca de fapt „sistemul” actioneaza pur si simplu impotriva statului, intrucat fiecare intreprinzator reprezinta o sursa de venit, or prin blocarea, impiedicarea si asasinarea birocratica a liberei initiative, in fapt se blocheaza sursele de venit ale bugetului?

Plecand de la aceste intrebari nu pot sa nu observ una din racilele vechi ale sistemului si anume ca majoritatea celor de la finante, transporturi, economie etc nu au lucrat niciodata in economia reala, nu ii cunosc mecanismele, logica, rapiditatea, au mentalitatea aceea gresita ca omul de afaceri este un potential infractor, iar nu un potential creator de profit, locuri de munca si plus-valoare.

Fireste ca nu pot sa nu remarc superba incercare a guvernatorului de a fi un simplu roman in afaceri. A deschis o vinarie si si-a spus. Nu vreau sa fiu Mugur Isarescu, guverntorul, ci Mugur Isarescu omul si sa incerc sa fac o afacere. Si aceasta incercare, dincolo de situatia inedita pentru un om ca Mugur Isarescu i-a creat acestuia insa si acea nelamurire, sper eu constructiva pentru noi romanii. Eu ma astept sincer ca Mugur Isarescu, sprijinde-se pe prestigiul si influenta sa incontestabile sa intervina in anumite segmente al actului de guvernare cu sfatul si indrumarea sa. Nu ma astept ca guvernatorul sa transforme iadul nostru de fiecare zi in rai, dar ma astept sa ne poata ajuta sa facem iadul micilor afaceri putin mai suportabil. Toata increderea, domnule Guvernator.

Cristian Preda

Paravan

November 9, 2010

http://cristianpreda.ro/

„Monarhia poate fi un proiect, dacă există imaginație și curaj”. Așa a spus Crin Antonescu ieri.

Totul e greșit în această frază.

Mai întâi, e vorba despre valoarea pe care o dă Antonescu numitului proiect. Fruntașul PNL nu a îndrăznit să spună că monarhia „este” sau „ar trebui” să fie proiectul partidului său ori al țării. S-a oprit la ceva mai căldicel, și anume la „poate fi”.

Așezat lângă prințul care a visat anul trecut să fie președinte, Crin Antonescu își va fi amintit poate că a făcut ceva mai mult decât Radu Duda, candidând la funcția pe care acum o disprețuiește.

Ce este cert e că Antonescu și-a amintit că e profesor de istorie. Cu acest titlu, el a ținut să identifice toată istoria României cu monarhia. O identificare demnă de o propagandă ieftină. Cred că regele Mihai e primul care ar avea niște amendamente de introdus. Figura sinistră a lui Carol al II-lea, ca să nu mai vorbim despre perioada în care Brătienii au confiscat Coroana pentru a o pune în propriul serviciu nu fac onoare nici monarhiei, nici – cu atât mai puțin – istoriei noastre moderne.

Pe de altă parte, Crin Antonescu încearcă să ne convingă că monarhia ar fi o soluție de curaj și imaginație.

Nu cred așa ceva. Recursul la monarhie e o probă de lașitate și de lene intelectuală.

Într-adevăr, nimic mai ușor decât a ascunde gravele probleme ale României după paravanul unei case regale.

Onoarea, cea care dă – ne spunea Montesquieu – viață monarhiei, este desigur necesară în spațiul nostru public. Dar ea e totuși insuficientă într-o Românie cariată de nedreptate și ură.

Avem nevoie de ceva mai mult decât de fastul curții și de servitutea unor curteni.

România de astăzi e o țară a inegalității și a discrepanțelor.

Această boală nu se tratează cu poleiala de la curtea prințului Duda, ci cu virtute.

Virtutea – știm de la același Montesquieu – e însă principiul republican prin excelență.

Iată de ce a avea curaj înseamnă a miza pe res publica.

Vladimir Tismaneanu

Toboşarul „Epocii de Aur”: Moştenirea roşverde a lui Adrian Paunescu

09/11/2010

http://tismaneanu.wordpress.com/

Ion Iliescu este indignat. Nu de carnavalul rusinii pus la cale de moguliziuni, ci de faptul ca nu cedam cu totii santajului propagandistic pe cat de ieftin, pe atat de riscant. Asadar, Iliescu ataca in acelasi stil de boxeur ideologic pentru care a devenit faimos inca din anii 50:

Viaţa ne oferă şi altfel de specimene – înveninate de ură, pe care nu şi-o pot înnăbuşi nici în asemenea momente. Cel mai dezgustător exemplu l-a oferit Televiziunea Naţională, care nu numai că nu s-a învrednicit să relateze ceva despre ceremoniile de la Casa Scriitorilor, Ateneul Roman, Biserica Boteanu sau Cimitirul Bellu – dar şi-a permis, exact în timpul acestor ceremonii, duminică la prânz, să găzduiască un dialog cu Andrei Cornea – un infatuat, exemplu de răutate încrâncenată, care s-a limitat să repete aprecierile demne de alte timpuri din raportul redactat de Tismăneanu (un exemplar de specimen retrovertit într-un veritabil neo-stalinism, pentru că asta sunt aşa-zişii post-factum).

La randul sau, preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat, luni, că social-democraţii vor solicita audierea în comisiile Parlamentului a conducerii TVR pentru ca aceasta să explice abordarea editorială a înmormântării lui Adrian Păunescu şi de ce a „aranjat” difuzarea unei emisiuni de denigrare a memoriei acestuia. A spune adevarul despre Paunescu inseamna, in interprertarea pontica, a denigra. Paunescu trebuie venerat, divinizat, canonizat, transformat in icoana la care sa ne inchinam cu toti, precum caprele negre dintr-un poem al sau…

Adrian Paunescu a fost si este plans de toti cei care regreta frigul, foamea, cozile, supravegherea universala, domnia suspiciunii si a minciunii, infernul cotidian dintr-o Romanie jignita si umilita. Cand Ion Iliescu afirma ca Paunescu nu a fost un poet de curte al dictaturii lui Ceausescu, el comite o frauda istorica. O face cu buna (adica rea) stiinta. Ca fost secretar al CC al PCR insarciant cu propaganda, Ion Iliescu stie perfect ca Paunescu a fost un ultra-zelos constructor al cultului familiei Ceausescu, ca s-a prosternat fara jena in fata „geniului Carpatilor”. Cine va rasfoi Antologia rusinii de Virgil Ierunca va gasi probe irefutabile ale degradarii intelectuale si morale a lui Adrian Paunescu. Au aparut pe forumuri sute, poate mii de versuri scris de Paunescu intru gloria „eroului intre eroii neamului”. Nu erau tributuri conjuncturale, ci fibra insasi a poeziei paunesciene de dupa 1972-73. A fost oracolul, profetul, pontifex maximus al cultului personalitatii.

Cand Victor Ponta a cerut sa se instituie doliu national pentru apologetul comunismului dinastic, el ii jignea pe revolutionarii din 1989, pe minerii grevisti din Valea Jiului din august 1977, pe protestatarii de la Brasov din 1989, pe toti cei care au suferit din cauza regimului comunist. Au aparut cateva articole exceptionale despre mistificarile mediatice macabre din weekend. Este limpede ca s-a incercat de fapt reabilitarea discursului revansard, a retoricii unei restauratii comunisto-fascizante. Adrian Paunescu nu a fost nci rosu, nici verde, a fost roşverde, ca si comunismul ceausist pe cale l-a servit cu unic, neconditionat devotament. Miercuri si joi, in EvZ, va apre articolul meu despre tobosarul „Epocii de Aur”. Ca si „tobosarul timpurilor noi”, stalinistul Mihai Beniuc, pe care l-a admirat, Paunescu a fost un artist inregimentat in favoarea totalitarismului, a pretins ca iubeste libertatea, insa i-a sustinut zelos si adeseori pervers pe inamicii ei. A facut-o voluntar, sugrumandu-si de bunavoie talentul, demnitatea si onoarea. Criticul Paul Cernat avea dreptate sa scrie in studiul sau „Imblanzitorul Romaniei Socialiste” din volumul colectiv scris impreuna cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, Explorari in comunismul romanesc (I) aparut la editura Polirom in 2004:

Nici o istorie institutionala a Romaniei Epocii Ceausescu nu poate face abstractie de personalitatea masiva si acaparatoare a lui Adrian Paunescu, fie si pentru faptul ca, pe durata existentei Cenaclului Flacara (si mai ales intre 1976 si 1985, cand cenaclul a intrat sub umbrela Festivalului National „Cantarea Romaniei” ) poetul a fost, de facto, al patrulea om in stat ca influenta publica, dupa cuplul prezidential si mezinul lor Nicu. Reprofilat ulterior ca portavoce a „orfanilor tranzitiei”, prezent in miezul tuturor evenimentelor ” majore” spre a le versifica, jurnalistic, in nasfarsite poeme-lamento sau vaticinare puse pe muzica folk, Paunescu se afla, de fapt, in cautarea monopolului poetic pierdut. … O nevoie expansionista si totalitara de a fi permanent in centrul atentiei, venita, probabil, si din nevoia vitala de a-si conjura spaima de efemeritate… (op. cit., p. 241). Cutie de rezonanta a complexelor, resentimentelor si orgoliilor locale, poet comunitar etatizat, Paunescu este produsul paranoic al imposturii unui sistem autoritarist si discretionar pe care l-a sustinut, insuflandu-i, pana la urma, autenticitate si credibilitate populara. (ibidem, 242).

Studiul demitizant al lui Paul Cernat ar trebui sa fie citit de toti cei care, in aceste zile, s-au grabit sa-l proclame pe Paunescu drept egalul lui Eminescu si au contestat importanta (nefasta, fireste) a textelor sale delirant-encomiastice. Pe directia luciditatii analitice, iata un fragment din excelentul articol publicat de Andrei Cornea in revista 22:

Iar dacă această neomistică ar fi avut măcar un sens pozitiv, eliberator, Păunescu ar fi meritat poate elogii. Dar ea a ţintit la înrobirea minţilor celor tineri, la dogmatizare şi autosuficienţă naţionalistă şi şovină. S-a spus că Păunescu a fost un mare patriot român. Fals. Nu e patriot acela care, cu ştiinţă, face rău ţării sale, iar Păunescu ştia desigur despre ruinarea României practicată de regimul Ceauşescu, ştia de Securitate, ştia de înjosirea culturii, a ştiinţei autentice, ştia de distrugerea bisericilor şi a satelor, de controalele ginecologice forţate. Iar adulaţia disgraţioasă practicată de el pentru Ceauşescu şi „spălarea pe creier” a tinerilor, obţinută prin muzică folk, poezie şi urlete la ceremoniile Cenaclului Flacăra erau răspunsul său de mistagog obsedat de putere la toate aceste nefericiri ale ţării sale, căreia nu i-ar fi putut face mai mult rău nici dacă ar fi urât-o. Şi când te gândeşti că azi unii îl mai şi consideră un fel de dizident! Nu e patriot, de asemenea, omul care, după 1989, a continuat să laude „realizările” unui regim care a sfârşit prin a-şi împuşca propriul popor. El, care a militat în partidul naţional-comunist al unui fost prim-ministru al lui Ceauşescu, a arătat că nu a învăţat nimic.

Dar nici noi (mulţi dintre noi) nu dăm impresia de a fi învăţat ceva. Privim pasivi, anesteziaţi, dezgustaţi la televiziuni, ascultăm muţi elogiile deşănţate ale comilitonilor lui Păunescu, ale unor politicieni interesaţi de puncte în sondaje, ale celor cândva „spălaţi pe creier”, ale naivilor care confundă poezia cu versificaţia. Neglijăm să ne opunem prin cuvântul nostru şi prin memoria noastră. În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim”, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru câteva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormântării acestui suprem manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul, aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal”, aşa cum ne-a descris Ana Blandiana. Numai că, spre ruşinea noastră, azi nici măcar frica de represalii de pe timpuri nu o mai avem drept alibi…

http://www.revista22.ro/la-moartea-marelui-pontif-al-na355ional-comunismului-9318.html