De ce Diaconescu trebuie cooptat de AUR

• Nu ți-e rușine, CTP-ule?

În intervenția noastră anterioară pe spinosul subiect AUR, am arătat de ce era necesar ca partidul, aflat în turbioanele lansării la apă mare, să se debaraseze ramburs de Călin Georgescu, un personaj care, în caz că nu e kamikaze, e în mod sigur o grenadă care i-a fost asvârlită sub șenile pentru a-l arunca în aer. Între timp, echipa Simion – Târziu – Lavric se pare că a început să înțeleagă despre ce e vorba în Realpolitik și dl. Georgescu nu mai este propunerea de prim-ministru a formațiunii – o mișcare la care și ziarul nostru poate reclama un credit.

Vom vedea, în continuare, în ce măsură ușile care le-au fost închise în nas după neroziile legionaroide ale respectivului se vor măcar întredeschide. Dacă sunt deștepți, cei de la AUR ar trebui imediat să exploateze, să capitalizeze pe plecarea lui Georgescu: „Am fost acuzați de antisemitism? Gata, ne-am debarasat de persoana în cauză, nu mai suntem demonizabili pe această temă! Încartiruiților, re-o-rien-ta-reaa, schimbați placa!!”

Demonizarea pândește acest partid din toate cotloanele – și toate armele de dezinformare sunt puse la bătaie spre a fi compromis, scindat, aneantizat. Simțind pericolul, numitul George Simion, inamicul public numărul 1 al regimului iohannist, a început să se vadă cu mai multă lume (inclusiv cu onor Boc), zicând el că partidul – spre deosebire de USR – este deschis dialogului. Poate fi. Numai că, fais gafe!, nici această strategie nu e un panaceu. O fi bine să te vezi cu cât mai mulți actanți – dar oare chiar cu toți, oriunde ar fi fost aceștia și orice ar fi făcut anterior? Suportă imaginea partidului – care, să nu uităm, propune un nou mod de a face politică – orice nume, chiar și cele flagrant „nereșapabile” sau „riscant reșapabile”?

Iată că, zilele acestea, două nume au apărut pe tapet: Cristian Diaconescu și Orlando Teodorovici. Din capul locului, să admitem că amândoi sunt de bună intenție – pentru că da, oricât ar părea de tragic, buna intenție a devenit criteriu de întâietate a departajării azi în politică. Dar îi face asta oare, în egală măsură, și dezirabili în AUR?

Nu e un secret că parte din succesul neașteptat al AUR în alegeri și, ulterior, creșterea continuă în sondaje se datorează – pe fondul nemulțumirii funciare resimțite de mari mase de oameni față de mersul lucrurilor în țară – non-conformismului liderilor lui, refuzului perspectivei politruce, departe de oameni, ba chiar împotriva lor, practicate de decidenții de azi, precum și promisiunii – plauzibile pănă la proba contrarie – că vor face un altfel de politică. O politică suveranistă, cu fața spre români în concert european, și nu o politică neo-marxistă, de tip procustian, multi-corporatist și de spoliere a resurselor terestre și marine, cu redevențe fantomă ca să placă hegemonilor.

Or, în această paradigmă, apare foarte importantă politica de atragere de resurse umane, care trebuie foarte nuanțată, în funcție de candidat și, mai ales, de imaginea lui în mentalul public. În caz contrar, apare riscul etichetei de partid-depou a tot felul de „rable” și „loseri” hușuiți din alte partide. Poate că tactica potrivită ar fi acceptarea cu precădere a unor persoane mai puțin cunoscute, eventual de nivel local, decât a unor pesonalități de nivel central, ale căror cicatrici personale se pot transforma în mari vulnerabilități de imagine pentru partid.

Analizând speța celor doi, ivită zilele acestea, observăm că, puși în antitează, chiar dacă amândoi au fost miniștri PSD, Diaconescu se bucură în mentalul public de o apreciere incomparabil mai mare decât Teodorovici, care a avut proasta inspirație să se agațe de poalele dnei Dăncilă, deși era clar că dumneaei era o făcătură menită să asigure drumul dlui Iohannis spre al doilea mandat. Orlando dă tot timpul senzația că este un fel de Sergiu Malagamba care, când vorbește, se autoîntrerupe, ca un termostat care își atinge prea repede temperatura presetată. Narcisist peste măsură, dar și oportunist cât cuprinde, cu aerul său de șmecheraș de discotecă, AUR ar face o greșeală dacă s-ar încurca, acum sau mai târziu, cu el.

Invers stau lucrurile cu Cristian Diaconescu, care tocmai a fost răsturnat, cam banditește, la congresul de deunăzi, de la șefia partidului PMP, confirmându-se, de altfel, că n-avea ce să caute de la început în acest colectiv. Domni ca el au rămas puțini nu numai în politică ci, din păcate, chiar și în MAE. Stăpânind retorica de Externe la meserie, dar și cu un rezervor repede accesabil de cauzalități logice a ceea ce se petrece pe scena internațională, Diaconescu surclasează mulți responsabili actuali ai politicii internaționale.

Fost ministru de Externe și ministru al Justiției, este o rara avis în jungla politică din raion, în sensul că pune îndeplinirea profesionistă, impecabilă, a serviciului public, în care este investit, mai presus de găinăriile cu care se ocupă majoritatea celorlalți politicieni, spre a-i da pe alții în gât și a se proțăpi ei în fruntea bucatelor. Nu poate fi șef de șleahtă și nici de echipaj marinăresc – de aceea a și fost expulzat. E marcat însă de un dezavantaj care îl descalifică în România de azi: nu are agendă ascunsă – nici cumetrială, nici filoexternă -, adică este atins iremediabil de bună credință față de interesul național.

Nu e clar cine l-a convins să candideze la funcția de președinte PSD, în urmă cu 12 ani, dar știm că i-a făcut un mare rău. Ar fi rămas ministru sine die în echipa PSD și ar fi devenit un fel de senator de drept – și poate partidul ar fi luat-o pe un drum mai bun. Nu știm nici ce s-a întâmplat între cele două tururi și de ce, brusc, a cârmit barca spre Geoană-dragostea mea. Vrem să credem că nu a fost șantajat pe sub pupitru și că nu are nici un schelet în dulap. Astfel, prins cu imunitatea scăzută, în disperare de cauză, după o haltă în UNPR printre alți rechini, a căzut pe mâinile bătucite ale lui Băsescu – la vremea aceea încă nedeconspirat în primă instanță, dar suficient de controversat. Care, brăzdat de atâtea cicatrici piraterești, avea nevoie de un Don Quijote pe lângă el și naiada Elena – să le mai intelectualizeze nițel imaginea supra-adrenalinică.

Era vizibil că, după expirarea mandatului lui Petrov, soarta consilierului său prezidențial devenea incertă. Într-adevăr, pentru a-și asigura supraviețuirea, Băsescu a mai jucat o dată la cacealma, inventând PMP, partid salvamar pentru fostul timonier intrat la apă – și iată că s-au mai găsit 5 la sută somnambuli (oare cu ajutor STS?) dispuși să îi bage în buzunar încă juma’ de milion de euro, trimițându-l în Grand-Place, să mănânce midii cu catofi prăjiți și să bea bere cu guler. Dar nu singur. Ci cu cașalotul de Tomac la subțioară. Iar Diaconescu a rămas în țară, să le țină tira. Dar nici așa n-a fost bine. Rechinul și cașalotul tot l-au mâncat. Pentru că nu știu altfel. Exact ca în bancul cu broasca și scorpionul. Se arată astfel că diplomatul jurist a nimerit, de la început, într-un fals și uz de fals al altora. Și e clar că nu are ce căuta acolo.

Venirea lui la AUR ar fi un beneficu și pentru el, și pentru AUR. La AUR, le trebuie oameni de echilibru, care să știe jocul extern, să nu se arunce cu capul înainte, să fie patrioți mai mult pe dinăntru decât pe din afară. Impetuozitatea nu prea des cenzurată a unui Simion s-ar completa astfel cu stilistica și temeinicia tobă de carte a unui Cristian Diaconescu, ale cărui abilitate de negociator și respectabilitate sunt din ce în ce mai rare, rare de tot.

Că este așa și că sistemul se simte amenințat de o eventuală alianță a celor doi o demonstrează și reacția nervoasă, suburbană, a lui CTP, crucișătorul chelios al presei încartiruite, care, de vreo două mandate, pare să-și fi găsit un nou stăpân în locul răposatului Tinu, școlit clasic la Moscova. Totul – pe aceeași linie autoritaristă pe care o practica la Adevărul, dar, de data aceasta, mutant neo-marxistă. De pe această bază, drezina mascată în crucișător, obrăznicindu-se peste măsură, s-a răstit la TV, în direct, la profesorul Diaconescu – că de ce acesta ar fi negociat cu Simion („Nu vă e rușine de ce ați făcut?”), de parcă ne-am afla iarăși în spatele Casei Scânteii, la una mică, pe vremea mineriadei.

Aici trebuie spus că, la români, pretinșii „influenceri” sunt, în proporție majoritară, de două feluri. Pe de o parte, cei care – pe vremea când unii ne luptam cu criptocomunismul lui Iliescu – nu erau născuți, dar care au acum tupeul să ne dea lecții de anti-comunism (adică învață oul pe găină). Și, pe de altă parte, adulatorii de atunci ai lui Iliescu și ai minerilor, care acum au, de asemenea, tupeul de a ne dea lecții de democrație. Și unii, și alții sunt niște jalnici impostori de epocă istorică – unii din absență biologică (e normal să vrei să descoperi în fiecare zi roata din moment ce n-ai fost prezent la apariția ei inițială), ceilalți din absență de conștiință etică și deontologică (bandiți profitori de democrația și de mersul pro-euro-atlantic pentru care au luptat alții). Printre ei toți, cea mai răspândită este sub-specia simbriașilor cu soldă.

De-a lungul anilor, CTP-ul și-a pierdut urmele în entropia crescută a zonei, s-a reinventat într-un fel de guru de mucava și, pe măsură ce țara a intrat în NATO și UE, și-a orientat azimutul în consecință, ca o căpușă care are mereu grijă să se oploșească pe sub pulpana poterei zilei ca să sugă și ea ce poate, făcând pe deșteapta și “apărând”, cu rictusurile caracteristice, noua ordine euro-atlantică a țării – pe care, nota bene, în ’90, nu dădea nici doi bani găuriți. Tinu, care l-a pus redactor-șef la ziarul nostalgic al “nobilelor idealuri întinate ale comunismului”, se răsucește probabil în mormânt, oripilat de cameleonismul de 180 de grade al pupilului – de la Est la Vest.

Dar, cum nu există crimă perfectă, mai devreme sau mai târziu gura gurului adevăr grăiește.

La 14.06.2019, CTP spunea, textual (https://republica.ro/ctp-fsn-si-minerii, citat și în EvZ.ro din 15.06.2020): „N-am fost niciodată ceea ce se cheamă un om de dreapta. Până la vârsta de 12 ani am fost fascinat de comunism. La 25 de ani am ajuns să consider comunismul o monstruozitate cu față umană, dar o speranță într-un partid de stânga „bun” mi-a rămas.”

Ca să fii fascinat de comunism la 12 ani, trebuie să fii crescut în această fascinație. Fascinația nu-ți cade din cer. Îți este imprimată prin educație. Nu cunoaștem mediul familial al CTP-ului. Nu știm dacă au fost funcționari ai terorii – pe zona ideologică sau pe zona represivă. Dar ce te fascinează în copilărie, te marchează tot restul vieții. Nu vei putea niciodată “ucide” pe de-a-ntregul, oricât te-ai forța, ceea ce te-a fascinat în copilărie. Ca dovadă, modificatorul care te trădează: comunismul – monstruozitate cu “față umană” ??!! Pe bune? Care „umană”, scribi? Poate bestială, uită-te în oglindă ce a putut să producă! Zici că măcar speranța ți-a rămas? Să mori tu, Popescule, că nu ești neo-marxist? Dar securist de ziua a opta?

Trist este însă că nici măcar neo-marxist veritabil nu ești, scribi. Ci doar un biet Rică Venturiano, sezon nou. Hai că te credem.