De la „România educată” la România eșuată

De peste 30 de ani, în spațiul public sunt lansate serii de lozinci, fără vreo acoperire în realitate, privitoare la rolul și statutul educației în mersul societății românești. Două exemple din această inflație lozincardă – doar două, deși seria lor este limitată doar de nivelul până la care operează bunul simț – trebuie decelate.

Prima, lansată cam cu vreo două decenii în urmă, consacrată prin legi jenante decretează educația drept „prioritate națională”. Fără a clarifica spectrul semantic al „priorității naționale”, cei învestiți în diriguirea țării, manipulând grosier, susțin cu nesimțire că educația reprezintă „prioritate națională”, în contrast evident, pentru orice om cu „scaun la cap” și cu mintea întreagă, observator neutru al mersului educației românești, că acest domeniu se află în paragină. Și doar dacă luăm în considerare procentul din PIB alocat educației, lucrurile sunt evidente, îndeosebi azi, când – anosta ministru Deca nu doar că s-a declarat satisfăcută pentru procentul de 2,7% alocat domeniului în fruntea căruia a instalat-o Klaus Iohannis – dar chiar a suprasolicitat grandomania, mulțumindu-le celor ce umilesc și distrug învățământul românesc pentru acest „dar” (a se vedea procentul din PIB avansat prin lege educației și, mai mult, a urmări – comparativ – acest procent, chiar și pe vremea dictaturii ceaușiste!). Educația „prioritate națională”? Nimic altceva decât o manipulare pusă la cale în „laboratoarele” decidenților în credința lor că pot manipula, la infinit, lumea școlii. Cu un procent de aproximativ 2,7% din PIB, devine cât se poate de clar pentru oricine în ce măsură educația reprezintă o „prioritate națională”, invocată de politrucii ce se succed vremelnic, dar constant, în fruntea statului român.

Cea de-a doua lozincă, așezată pe picioarele de lut ale unor legi exclusiv clientelare, a fost lansată de „neamțul” românilor – Klaus Iohannis. Acesta, devenit președintele României, și-a propus un proiect „măreț” de țară, definit prin expresia (mobilizatoare în plan manipulator, jenantă prin punerea ei la lucru, adică, raportată la realitatea factuală din România de azi!) „România educată”. Sperând, românii au căzut în capcana politicianistă, trecând cu vederea inclusiv politizarea excesivă (și distructivă!) a școlii românești. Adică, printr-o servitute voluntară, s-au predat cu toții: dascăli – de toate rangurile -, părinți, bunici, studenți, elevi, chiar partidele politice parlamentare s-au predat acestui „proiect” care s-a născut mort. Un avorton la catafalcul căruia oamenii raționali constată, trezindu-se din beția ideatică, cum s-a ajuns în vreo doi ani, la o ecuație cu impact social devastator… aceea în care „România educată” = România eșuată!!!

Mai reprezintă îndoială pentru cineva – mă refer la oamenii onești, raționali și cunoscători ai domeniului – că acest proiect propus de „neamțul” nostru – singurul, de altfel, asumat în nouă ani de domnie – reprezintă un eșec de proporții? Poate, dar pentru novici!

Pentru că realitatea – nicidecum clamarea de lozinci – dovedește cu prisosință că „România educată” – proiectul de țară propus de președintele „nostru” – este azi, incontestabil, o Românie eșuată!

Revenim și spunem: nu este, aici, vorba de opinii (ce pot ascunde apartenențe politice), ci exclusiv de fapte. Propunem spre meditație – oamenilor raționali, nicidecum profitorilor și îndoctrinaților – două elemente ce definesc azi, fără dubii, sistemul național de învățământ.

Se supun, doar prin indicare, atenției, în ordinea lor temporală. Primul, publicarea clasamentelor internaționale privitoare la prestigiul și statutul universităților românești! Surpriză? Nu, nu e surpriză, ci este rezultatul stării noastre de băltire în sfera non-valorii: nicio universitate din România nu se află azi în primele o mie din lume (vezi clasamentul Shanghai!), deși, în 2011, sub comanda ilustrului profesor Andrei Marga, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj bătea la „porțile” primelor cinci sute universități! Luați cu genocidurile de la Crevedia, cu concubinajele de la Caracal întru aceste fapte care au avut ca efecte uciderea unor conaționali, cu fenomene gen consumul și traficul de droguri, uciderea bătrânilor în diverse azile, fuga primarului de la Baia Mare ș.a., ș.a., această poziție rușinoasă a universităților românești a fost trecută în plan secund. Pe cât de adevărat, pe atât de grav, pentru că – tot prin servitute voluntară – se acceptă dezastrul! Într-o comoditate vecină cu lipsa de respect și pentru profesia de dascăl, oamenii școlii își acceptă acest status dezonorant, mulțumindu-se cu promisiuni prin care sunt ademeniți de putere cu scopul girării dezastrului.

Ne împăunăm cu rezultate pe la olimpiadele școlare – meritorii, de altfel, dar relative, din moment ce la ele participă doar echipajele unor țări, în mare parte, irelevante?

E normal, numai că s-a ajuns acolo încât – prin industria meditațiilor, contra cost, bineînțeles, atât de mult a înflorit învățământul paralel, încât, e greu de demonstrat cui aparțin meritele. Ne împăunăm cu ideea că mulți tineri pregătiți în România devin performanți în Occident? E, iarăși, justificat, numai că ei reprezintă „vârfurile”, nicidecum masa enormă a elevilor care la testele internaționale dovedesc fără echivoc o stare inacceptabilă a învățământului românesc, țara situându-se consecvent în coada clasamentelor internaționale.

Așadar, cel de-al doilea element care indică dezastrul se desprinde din evaluările PISA la care sunt supuși elevii din învățământul preuniversitar românesc, ei aflându-se consecvent la „coada” Europei la toți indicatorii privitori la performanță. Nu doar aceste rezultate – care indică un procent ce depășește 50% în sfera analfabetismului funcțional – trebuie să îngrijoreze, ci persistența decidenților în această stare de dezagregare generală a învățământului românesc, ei căutând justificări, nicidecum decelând cauzele!

Nu este cazul să insistăm aici asupra dezastrului vizibil cu ochiul liber pentru orice român onest! Și, totuși, trebuie reamintit că, în perioada interbelică, educația și învățământul românesc se aflau în avangarda educației și învățământului european, iar în anul 1999 – prin reformele asumate de ministrul Andrei Marga – educația noastră reprezenta primul capitol încheiat în negocierile pentru aderare la UE, rezultatele fiind apreciate unanim, ca echivalente cu cele din Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia ș.a.m.d. Ce s-a întâmplat cu aceste reforme după anul 2000? Rezultă clar din evoluția societății – revenită în spațiul societăților pretoriene. Și, doar enumerând cauzele – la fel de evidente – lucrurile devin inteligibile, pentru că generarea acestor efecte nefaste nu poate fi explicată făcând abstracție de: politizarea partinică excesivă a sistemului de învățământ (numai aserviții partidelor aflate la guvernare mimează a nu înțelege fenomenul!), gravele erori de abordare a procesului de învățământ, erori transpuse în legi desuete și clientelare, lipsite de predictibilitate, mai ales Legea nr. 1/2011, preluată – prin plagiat – în procent de peste 90% de legile ce promovează „România educată”, destructurarea curriculumului național prin orientarea finalităților sale către interesele partinice, scăderea drastică a motivației întregii populații pentru „știința de carte”, prin fetișizarea modelelor bazate pe prostocrație, aducerea la cârma ministerului a peste 23 de persoane după 1989 (6 în intervalul 1990-2000, peste 17 după anul 2000 – cu puține excepții, irelevante), conținuturile învățământului și nevoile reale ale societății românești în schimbare ș.a.m.d. sunt doar unele din multiplele cauze ce stau la baza dezastrului creat în învățământul românesc. La acestea, se adaugă încă două, mai vizibile decât oricând în istoria învățământului nostru modern: slaba pregătire a resursei umane intrată în învățământ după 1989 și șocul involutiv al calității învățământului superior, la cârma instituțiilor fiind instalate personaje îndoielnice – în cea mai mare parte aparținătoare clientelei politice susținută de minister, prin încălcarea celor mai elementare norme și principii ale statului de drept (este suficient să amintim numai că, prin manevre dolosive, peste 23 de rectori aflați la conducerea universităților publice ocupă ilegal funcția – invocând suspendări fictive și penibile – exercitând funcția timp de trei mandate consecutive, beneficiind, în continuare, de „facilitățile” conferite de noua lege, adică rămânând încă zece ani pe poziție – în total 22 de ani!).

Cazul pe care îl prezentăm, în încheiere, este emblematic pentru surprinderea stării de dezastru a învățământului românesc.

Este vorba despre starea de dezagregare generală în care a fost adusă Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu în doar un an și jumătate exact de persoana care o reprezintă în lumea academică: rectorul Popescu Luminița Georgeta, repusă în funcție de fostul ministru Sorin Cîmpeanu și „permanentul” secretar de stat, Gigel Paraschiv, uzurpând mandatul obținut prin concurs de rectorul legitim Sorin Vasile Purec.

Destituită din funcția de rector pentru management dezastruos și aducerea universității în pragul falimentului de către senat în aprilie 2017, Popescu Luminița Georgeta (școlită la cursurile serale ale Universității din Petroșani, cea declarată exmatriculată – deci, repetentă la sfârșitul anului I al programului „Drept”, chiar în universitatea la cârma căreia se afla, beneficiara – prin fraudă – a certificatului de absolvire a modului pedagogic la o universitate privată din București – după 30 de ani de activitate! -, ea fiind „prezentă” concomitent, timp de un an, atât la București – unde „urma” cursurile spre a deveni legal dascăl, dar și la Târgu-Jiu, unde exercita profesia didactică), este repusă, după cinci ani, în funcția de rector. Cîmpeanu Sorin – în calitate de ministru, Paraschiv Gigel – secretar de stat peren, Ioana Lazăr – secretarul general al ministerului, poposită aici prin culegerea de pe la o firmă privată de taximetrie, își justifică această fărădelege, invocând o hotărâre nedefinitivă a Tribunalului București. Adică a unei instanțe la care, fiica rectorului, soția ministrului agriculturii din acea vreme – Adrian Chesnoiu – este încadrată judecător.

Prin numirea în calitate de rector, Popescu Luminița Georgeta, sub protecția ministeriabililor, timp de un an și jumătate, a transformat instituția într-o oficină a PSD, punând spațiile academice la dispoziția discreționară a acestui partid, dizolvând senatul – deschizând cale liberă intrării în acest organism academic a parlamentarilor, consilierilor locali și a primarului municipiului – cu toții înregimentați în acest partid-stat, cumpărându-și propria susținere prin majorări salariale ilegale oferite acoliților din banii studenților și numirea, prin concursuri trucate, în funcții, de decan a unor persoane cu moralitate îndoielnică, așa cum este cazul lectorului Stegăroiu Carina, decan la Facultatea de Științe Economice – condamnată penal pentru delapidare.

Culmea este că, din 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – în baza recursului introdus de rectorul legitim Sorin Purec, a dat verdictul definitiv, stabilind că readucerea în funcția de rector a numitei Popescu Luminița Georgeta este ilegală.

Pe cale de consecință, ministrul era obligat să retragă imediat ordinul emis în 9 iunie 2022 prin care o reconfirmase pe Popescu L.G. ca rector, ordin bazat pe o hotărâre judecătorească nedefinitivă. Zadarnic! Pentru că, deși au trecut peste 20 de zile, ministrul tace. De ce? Spre a-i permite rectorului uzurpator să organizeze alegerile în universitate după voia PSD și a ei. Popescu Luminița Georgeta se vrea, deocamdată, președinte de senat, urmând să se instaleze din nou, rector, pentru încă zece ani!

Practic, pentru conducerea ministerului, ca și pentru rectorul uzurpator al Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu – cu toții aflați sub comanda PSD – hotărârile definitive ale instanțelor judecătorești – chiar imperative – sunt simple mofturi! Deși, în spațiul public, se clamează, de către toți acești impostori, supremația legii!

Articol scris de Adrian Gorun și Vasile Lupulescu