Primul semestru al acestui an va fi unul rossinian pentru Jean-Christophe Spinosi, dirijorul şi violonistul francez, fondator al ansamblului “Matheus”, devenit celebru pentru integralele sale vivaldiene înregistrate. După ce “La pietra del paragone” a fost reluat la “Châtelet” în 20 ianuarie, în 7 aprilie va putea fi ascultat “Otello” la “Théâtre des Champs-Elysées”, ce va fi reluat şi la “Festivalul de Pentecôte” de la Salzburg, în 9 iunie. “La Cenerentola” va fi prezentată de asemenea la Salzburg, iar “Italiana în Alger”, la Dortmund. Jean-Christophe Spinosi visează să revină apoi la Mozart şi să se măsoare cu Verdi.
Rossini este un compozitor pe care, aşa cum mărturisea într-un interviu acordat lui Michel Parouti în revista “Opera”, îl adoră pentru fantezia şi poezia lui. Primul titlul pe care l-a dirijat la “Théâtre de la Châtelet a fost “La pietra del paragone”, mai puţin celebră, dar pe care el o consideră ultima capodoperă bufă rossiniană. Dorea să ofere publicului, cu această primă operă dirijată de el, veselie.
Până la Rossini, Jean-Christophe Spinosi era pasionat de Vivaldi. “De la început, sunt un muzician «modern», dar am fost interesat întotdeauna de baroc şi l-am practicat în mod regulat. Când mi-a fost oferită posibilitatea să înregistrez discuri, am întrevăzut posibilitatea de a-mi lărgi repertoriul, între altele cu opere de Vivaldi, de care toată lumea râdea la vremea respectivă. Un imens domeniu încă virgin, în care totul era de descoperit, dar şi o modalitate de a dărâma barierele şi de a trezi curiozitatea”, mărturisea dirijorul.
Cu Cecilia Bartoli la o repetiţie a ansamblului Matheus
De fapt, repertoriul ansablului “Matheus” este foarte larg, ajungând până în secolul al XXI-lea. Dar, după înregistrarea de la casa “Naïve”, toată lumea dorea să-i asculte cântând Vivaldi. Drept care a fost o perioadă vivaldiană pentru ansamblu.
La crearea lui, în 1991, “Matheus” era un cvartet de coarde. Foarte repede el a devenit un ansamblu de cameră. Astăzi “Matheus” are o geografie variabilă, putând ajunge până la dimensiunile unei orchestre simfonice, capabilă să cânte “Bolero” de Ravel. Un mic nucleu este permanent, ceilalţi sunt intermitenţi. Instrumentele sunt schimbate în funcţie de piese şi epoci. Deşi face multe turnee, ansamblul este totuşi stabilit la Brest, pentru că acest oraş face parte din identitatea grupului, care s-a născut acolo, ceea ce i-a permis să se îndepărteze de canoane, şi unde a încercat experienţe excepţionale departe de tradiţie şi de curente.
Creaţia lui Rossini cere nu numai artişti cu o mare ştiinţă a cântului, dar şi cu capacitate emoţională, cu capacitatea de a însufleţi muzica cu energie. Un cântăreţ poate avea o tehnică impecabilă, o voce magnifică şi o prezenţă plăcută, dar să fie pus în dificultate atunci când interpretează un rol. Este păcat, crede Jean-Christophe Spinosi, că în cele mai multe Conservatoare muzica şi teatrul se studiază separat.
Dirijând Haendel, avându-l ca solist pe tenorul Topi Lehtipuu
La Mozart sau Verdi, susţine muzicianul, emoţia se naşte dintr-o imperceptibilă întârziere pe o notă, dintr-o “perversiune” minusculă în tempo sau în frază. O execuţie absolut impecabilă riscă să piardă “teatrul vieţii”. La Rossini, explică el, situaţia este inversă: viaţa este perfectă şi nu trebuie să ieşi nici măcar o secundă din tempo. Toată lumea încearcă să dea viaţă bel canto-ului. Este un subiect important căruia trebuie să i se aducă soluţii moderne.
Regizorul de operă trebuie să înţeleagă perfect informaţia dramatică dată de muzică. Altfel montarea va fi un eşec. Pot exista diferite “lecturi” ale lui Mozart, dar dramaturgia se află deja în partitură.
Geniul lui Rossini i-a pus probabil în dificultate pe contemporanii săi. La intrarea lui în lumea muzicii, era la modă depresia. Spinosi compară intrarea lui Rossini pe scena muzicală cu cea a rock-ului în America de după război, aducând prospeţime şi uşurinţă. În “Bărbierul din Seviglia”, Rossini inversează convenţiile. Pentru prima dată, personajul central al operei începe să cânte în culise, aşa cum face Figaro cu primele “La ran, la lera, la ran la la”. “S-ar zice că este strigătul lui Tarzan”, afirma cu umor Jean-Christophe Spinosi. În mod manifest, Rossini dorea să împrospăteze tot ceea ce i se părea îmbătrânit în opera timpului lui şi astăzi face parte din marele repertoriu. Ar putea fi o ironie să-l incluzi în “tradiţie” tocmai pe el care nu omitea nimic din ceea ce ar putea amuza.
La finalul unui concert Vivaldi, cu ansamblul Matheus, la Carnegie Hall
Rossini folosea o serie de instrumente care făceau un regal din orchestra lui. Printre instrumentele de suflat, crede Spinosi, se remarcă un cuplu mitic, pe care îl foloseşte frecvent, piculină şi fagot, adică cel mai acut şi cel mai grav. Teoretic ar trebui să fie ridicol, dar decalajul devine de un amuzament irestibil.
În uvertura la “La gazza ladra”, de exemplu, un crescendo descrie întreaga energie a personajelor. Există la Rossini un umor declarat, iar instrumentele epocii erau foarte eficiente în redarea lui. Desigur, în zilele noastre, cei care ţin la o pură frumuseţe sonoră le-ar găsi lipsite de “rotunjimea” modernilor.
“Ottello”, “La Cenerentola” şi “Italiana în Alger” vor beneficia de glasul Ceciliei Bartoli. Cele trei montări intenţionează să dovedească cât de complex este teatrul rossinian şi în ce măsură el a hrănit creaţia lui Verdi. Cecilia Bartoli are, aşa cum afirmă Spinosi, un excepţional talent de actriţă. Cei doi au lucrat deja la “Le Conte Ory” la începutul anului 2013 la “Theater an der Wien”. Contesa interpretată de ea a provocat râsul publicului încă de la intrarea în scenă, înainte ca ea să emită fie şi o notă.
Marie-Nicole Lemieux, Jean-Christoph Spinosi şi Philippe Jaroussky
Parizienii îşi amintesc încă de prestaţia lui Spinosi din 2008, când a dirijat “Veronique” la “Châtelet”. Puţini ştiu însă că dirijorul studiase pentru această ocazie cu Pierre Dervaux, mare specialist al muzicii franţuzeşti, cu care, de altfel, au lucrat şi Fauré, Dukas, Debussy, Ravel… Este un repertoriu foarte cerut în afara Franţei. L-a dirijat la Madrid, cu “Orquesta Nacional de Espana”, şi, în curând, va dirija la Tokyo “New Japan Philharmonic”. Dirijorul mărturiseşte că în domeniul liric iubeşte în mod special operele lui Bizet. Are un proiect cu “Pescuitorii de perle” şi speră într-o zi să abordeze “Carmen”.
Anul trecut, a apărut o înregistrare, “Miroirs” la “Deutsche Grammophon”. Proiectul a pornit de la descoperirea de către Spinosi a unui “Lameto” de Johann Christoph Bach, un unchi al lui Johann Sebastian, care l-a frapat prin modernitate. I-a comandat atunci lui Nicolas Bacri o piesă pentru ansamblul “Matheus”, cu un “caiet de sarcini” foarte precis: aceleaşi instrumente, aceeaşi durată, acelaşi tip de voci, acelaşi text. Dar să fie un Bacri, şi nu “à la manière de…”.
Dirijând ansamblul Matheus
Dar “Lameto” de Bacri a fost încredinţat unei mezzosoprane, şi nu unui contra-tenor. Opera a fost creată în urmă cu zece ani, la Plougastel, de Philippe Jarouski. În înregistrarea actuală, ea este interpretată de Malena Ernman. Ea stăpâneşte textura ca nimeni altul şi când face “pop music” o face foarte serios. Este o cântăreaţă a secolului al XXI-lea, creativă, anti convenţională care ştie să cânte şi cu un microfon, folosind tehnologia ca mijloc de expresie.
Titlul albumului, “Miroirs”, se datorează faptului că piesele alese îşi răspund una alteia peste veacuri, cu similituini de atmosferă, de climat. “Simfonia de Cameră op 110a”, de Şostakovici, este o transcriere a “Cvartetului de coarde nr. 8 op 110”, iar “Adagio” de Barber vine şi el dintr-un cvartet. Unul dintre compozitori era în Rusia, celălalt dincolo de Atlantic şi amândoi au scris piese ce pot fi considerate “lamento”-uri. În ceea ce priveşte aria de Johann Sebastian Bach, ea este un extras din “Cantata BWV 170”. Ea a fost aleasă pentru că “aşa cum se ştie, toate drumurile componisticii duc la Bach şi vin de la Bach”.
La Festivalul Les Vieilles Charrues
Se spune despre Spinosi că împinge prea departe realizarea tehnică în acest disc, în dorinţa de a găsi o sonoritate identică pentru Barber şi Johann Christoph Bach, ca şi cum cele două lucrări se continuă şi treci din secolul al XXI-lea în cel de al XVII-lea într-o singură mişcare.
Muzicianul este interesat şi de muzica contemporană, mai ales în relaţia ei cu scena. A scris el însuşi muzică de scenă pentru două producţii ale lui Eric Vigner, “Iluzia comică” de Corneille şi “Marianne de Lorme” de Victor Hugo. Chiar dacă, aşa cum declară, a studiat componistica cu Alain Truchot, nu pretinde că este compozitor. A compune înseamnă o meserie în sine, iar el şi dirijează, şi cântă la vioară.
În materie de muzică, gusturile lui Jean-Christophe Spinosi sunt electice. Îl pasionează rock-ul anilor ’70 şi adoră câteva trupe ca “Beatles”, “Supertrump”, “Deep Purple”, pentru aranjamentele lor pe care le consideră geniale. La vârsta de 12-13 ani, a ascultat pentru prima dată “Anotimpurile” de Vivaldi, sub bagheta lui Nikolaus Harnoncourt, care l-au impresionat în aceeaşi măsură. Îl interesează, de fapt, artiştii care caută mijloace noi de expresie, care inventează un univers.
Alături de Malena după un concert de muzică barocă la Versailles
Este şi motivul pentru care în 2012 a participat la “Festival des Vielles Charrues”, împreună cu Malena, în faţa a peste 85.000 de persoane, cu muzică baroc şi cu rock. Acest festival joacă, după părerea lui, un rol esenţial pentru că, în zilele noastre, muzica cultă şi cea populară nu se mai hrănesc reciproc, mediul clasic al Operei s-a închis asupra lui însuşi, iar în pop music legea este făcută mai ales de raţiuni comerciale.
În viitor, Jean-Christophe Spinosi doreşte să revină la Mozart şi speră să dirijeze Verdi, doi compozitori care au excelat în exprimarea sentimentelor omeneşti. Dacă ne imaginăm în locul personajelor lui Mozart, spune el, putem fi aproape siguri că am reacţiona la fel. Acelaşi lucru se întâmplă cu Verdi şi cu Bizet în “Carmen”. Dorinţa lui este să regăsească profunzimea teatrului “adevărat”, aşa cum a reuşit Harnoncourt când a interpretat un Mozart mai realist. Pentru că, susţine Jean-Christophe Spinosi, “în muzică, ca şi în viaţă, nu trebuie să-ţi fie teamă că te arzi!”.
