Paul Cernat
Reacţiile care au urmat, previzibil, după replicile din Observator cultural la protestul celor cinci-şase sute de jurnalişti şi intelectuali solidari cu Andreea Pora, dar mai ales schimbul instructiv de replici de pe forumul revistei pe care l-am avut zilele trecute cu Liviu Ornea, mă determină să revin cu un post-scriptum. Cu atît mai mult cu cît preţuitul nostru coleg are meritul de a introduce în dispută un criteriu valid, al „pragmatismului partizan“. În virtutea acestui criteriu, poziţiile politice opuse pe care ne situăm în acest an electoral capătă justificări pragmatice şi minimale (răul cel mai mic pentru fiecare), nu maximaliste şi absolutiste. Ceea ce lasă nu doar loc de bună ziua, ci şi de ieşit, amical, la o bere…
Astfel, partizanii recent lansatului la apă Partid al Mişcării Populare îşi manifestă susţinerea pentru echipa lui Traian Băsescu nu pentru că ar fi galvanizaţi de Elena Udrea, EBA & Co, ci pentru că e, în viziunea lor, singura forţă care face cu adevărat opoziţie dominaţiei USL, după falimentul PDL. Şi, desigur, pentru că noul partid, cu toate păcatele sale originare, este singurul care îşi asumă pînă la capăt „modernizarea statului“ în varianta Băsescu şi „securizarea reformelor“ acestuia (după cum ne asigură, într-un recent interviu, comilitonul Daniel Funeriu).
Invers, partizanii USL vor vota şi mai departe anti-Băsescu pentru că îi detestă proiectul autoritar şi acţiunea, nu pentru că ar muri de dragul lui Ponta, Antonescu sau Voiculescu sau pentru prestaţia Guvernului. Dacă tot am închis ochii la plagiatul premierului nu pentru că l-aş fi negat, ci pentru că mi s-au părut şi mi se par în continuare mai grave „infracţiunile“ (acoperite) ale lui Băsescu & Co, de ce n-aş înţelege că şi pentru adepţii Mişcării Populare, Udrea, EBA şi restul reprezintă pagube colaterale raportate la obiectivul major? Mă grăbesc să adaug că raţionamentul în cauză, perfect rezonabil, oferă premizele unei etici minimale a polemicilor dintre intelectualii noştri publici pro- sau anti-Băsescu într-un an electoral care se anunţă, de pe acum, exploziv. Cîţi însă vor ţine cont de ele? Greu de spus.
Dacă tot nu putem fi „de acord“, cum se iluzionează dl Andrei Cornea în revista 22 (sperînd că-i va aduce, cumva, pe calea dreaptă a Adevărului pe rătăciţii echidistanţi), măcar să salvăm civilitatea discursului şi să nu ne mai stigmatizăm unii pe alţii, dimpreună cu categoriile sociale care nu votează şi nu gîndesc ca noi. Iată de ce, deşi ne situăm, politic, pe poziţii adverse, mă simt solidar cu Liviu Ornea pe linia asumării pragmatice a partizanatelor. Numai acceptîndu-ne calm diferenţele, dialogul devine posibil. Altfel, devenimhateri gata să ne convertim preopinenţii cu forţa. Asta, în teorie. În practică, tare mă tem că nu vom avea parte de turniruri ideatice, ci de un război plin de atacuri sub centură, un război care, ca în anii ’90, va lasa răni greu de vindecat.
Dacă privim către intelectualii publici din presa scrisă, şi nu către jurnaliştii militanţi de la Antena 3, RTV, B1 TV sau Naşul, putem vedea că tocmai opinion maker-ii cei mai de dreapta, în frunte cu (ce trist!) revista 22, cu ziare ca Evenimentul zilei sau (adeseori)România liberă şi cu portaluri precum În linie dreaptă (pentru care însuşi Preşedintele Obama e un fel de Lenin), sînt cei care refuză dialogul. Cum? Recurgînd la diabolizarea şi stigmatizarea preopinenţilor, etichetaţi sistematic de oamenii superiori drept „barbari“ estici purtători de maladii totalitare şi criminalizaţi, printr-o retorică paramilitară, drept duşmani (geo)strategici periculoşi, după toate canoanele Războiului Rece reîncălzit. Prin comparaţie, categorisiri colective precum „proşti“, „hoţi“ sau „spălaţi pe creier“ par adevărate gingăşii.
Atenţie: nu „relativiştii“, nu „postmodernii“ şi „echidistanţii“, nu adepţii rezonabili ai „pragmatismului partizan“ se comportă astfel, ci misionarii unui aşa-zis „stat de drept“ impus, intervenţionist, după interesele şi voinţa lor unilaterală şi partizană. Neputînd să convingă un public ostil, pe care-l dispreţuiesc, îi dau în cap cu apelarea „Washington-ului şi Bruxelles-ului“, erijîndu-se în gardieni ai Binelui şi în interlocutori privilegiaţi ai principalilor parteneri strategici. Nu echidistanţa impersonală a procedurilor interesează, de fapt, ci doar cine aplică Legea: dacă, vorba ăluia, e de-ai noştri dintre noi, pentru noi, atunci e bine, dacă e de-al lor, Occidentul trebuie să-l reprime de urgenţă, la recomandarea expresă a echipei Monica Macovei, iar instituţiile responsabile cu integritatea etică (de la ANI la CNSAS) trebuie să-l caute la dosar şi să-i distrugă imaginea.
Dacă vreunul, mai echidistant, pare că vrea să iasă din front, i se aminteşte de unde vin banii pentru care apără libertatea şi democraţia, căci unii oameni sunt mai egali ca alţii. Dacă preşedintele şi-a trecut prin Parlament „legile reformei“ fără negociere, construindu-şi conjunctural o majoritate prezidenţială la limită, ele trebuie să rămînă intangibile; dacă însă vin ceilalţi cu 70% şi vor să le schimbe, pe ici pe colo, e de rău: vine „restauraţia“. Dacă şefii Parchetelor sînt numiţi de Monica Macovei ca Ministru al Justiţiei, „lumea civilizată“ aplaudă, dacă sînt numiţi de un ministru USL, oroare!, ne paşte putinizarea oligarhică. Dacă Parlamentul numeşte conducerea ICR, politizarea e la ordinea zilei. Dacă, în schimb, e numită de preşedintele Băsescu, e normal, fiecare cu echipa lui. Dacă şeful STS e numit de Traian Băsescu, atunci e militar profesionist. Dacă, însă, e numit de Guvern, e un politruc odios; iar dacă se mai numeşte şi Raed Arafat, vine dl Cristoiu şi se vaită în Evenimentul zilei că nu e român şi nu ştie româneşte, spre deosebire de dl Opriş. Evident, nimeni nu protestează faţă cu xenofobia afirmaţiilor, toată lumea e cu ochii pe „discursul urii“ (?) lui Mihai Bendeac la adresa Andreei Pora din sketchul O cină romantică… Partizanat? Cît încape, iar reciproca este de asemenea valabilă.
Pragmatism raţional? Să fim serioşi, cine mai pierde vremea cu aşa ceva cînd sînt în joc Binele, Adevărul, Excelenţa şi Justiţia? O fi real pragmatismul partizan, la nivelul opţiunilor noastre, o fi cinstit, neipocrit, dar a face prea mult caz de el în discursul public nu e, pentru adepţii lui tertium non datur, decît un alt mod de a fi şovăielnic: ceva între hater şi relativist moral.
Dragă Liviu, putem avea opţiuni politice oricît de diferite: mult mai important e să rămînem în spaţiul de dialog al acestui „pragmatism partizan” care, paradoxal, nu ne dezbină, ci ne uneşte diferenţele.
