Detectivi, spioni, subterane după Apocalipsă

„Grădina zeilor”

În colecţia de mare atractivitate „Nautilus”, Editura „Nemira” a publicat recent romanul „Grădina zeilor”, de Camil Baciu, autor care se numără printre maeştrii SF-ului românesc, ale căror opere ar trebui, cred editorii, redescoperite în milenul al III-lea. Camil Baciu, pseudonim al lui Camillo Kaufman, s-a născut în 1926 la Galaţi. A absolvit Intitutul Politehnic din Bucureşti şi a lucrat ca inginer, dar nu şi-a neglijat nici marea pasiune pentru literatură. A colaborat la revistele din anii ’60 cu reportaje, povestiri pentru copii şi proză scurtă, cu tentă SF. Camil Baciu a părăsit în 1969 România, stabilindu-se la Paris, unde a şi încetat din viaţă în 2005. Între cele mai importante cărţi ale sale se numără „Revolta creierilor” (1962), „Planeta cubică” (1964), „Maşina destinului” (1966), „Ienicec” (1967).

„Grădina zeilor” este considerată capodopera sa. Chiar dacă beletristica lui de inspiraţie SF e inegală, faptul care frapează de la început, când este vorba despre scrisul lui Camil Baciu, e acela că romanele amintite nu sunt tributare epocii, iar la lectură sau relectură nu sunt deloc datate.

„Grădina zeilor” este un roman SF cu accente apăsat suprarealiste. În paginile dense, în care cititorul face cunoştinţă cu o lume întoarsă pe dos, ca un bâlci, în descrierea căreia nu lipsesc inserturi comice de bună calitate, se încheagă istoria unei civilizaţii extraterestre, născută şi cunoscută în urma unui program de inginerie globală. Ştiinţa şi fantasticul, rigoarea exactităţii şi glisarea spre fantezie sunt bine puse în scenă printr-un stil alert, care nu ocoleşte nici lirismul, e adevărat, bine temperat. Straniul, fantasticul, miraculosul, absurdul apar într-un mediu casnic obişnuit în care îşi duce viaţa familia David şi scurtcircuitează spectaculos acest realism domestic. Fireşte, nu lipsesc coborârile pe fluxul timpului în istorie şi nici misiunea salvatoare. Ele sunt sarea şi piperul acestei cărţi dense, de o poezie aparte, din ce în ce mai greu de găsit în literatura genului şi care face deliciul cititorilor de altfel de SF.

„Deţinuţii îşi struniră animalele, şuierând, dar în acelaşi timp se auzi clănţănitul unei mitraliere. Caii se cabrară, se întoarseră pe jumătate şi se prăbuşiră, prinzând-şi călăreţii dedesubt.

Fraţii însă nu fuseseră atinşi şi continuau să galopeze. Aplecându-se pe gâturile cailor, zburară deasupra primului gard viu, apoi deasupra celui de al doilea şi gardurile se îndesiră din ce în ce, înălţând crengi uscate în locul frunzişurilor şi apoi spini în locul crengilor. Dar ei galopau pe urmele lui Anton, îndârjiţi, simţind în palme şi în gură plăcerea goanei şi a spaimei. O rafală de trasoare roşii le tăie calea şi trecură prin ea, trecură cu urechile vâjâind, cu buzele acoperite de spumă… Prin coamele răsfirate ale animalelor priviră înainte şi văzură baraca femeilor clătinându-se în spatele unei perdele de fum. Şi-şi lipiră fruntea de gâtul cailor, amestecându-şi sudoarea cu cea a animalului de sub ei. Şi atunci de sus, de la loja oficială, se auzi bubuitul unui tun de mare calibru”.

„Vulturul dincolo de cornul lunii”

Desemnată drept Marea Doamnă a policier-ului românesc, Rodica Ojog-Braşoveanu a fost o prolifică autoare de romane poliţiste, dar şi de romane istorice în care aventura şi spionajul se îmbină spectaculos. Avocat şi realizatoare de scenarii de televiziune, prozatoarea a scris primul ei policier, „Mortea semnează indescifrabil”, la îndemnul soţului său, cunoscutul şi îndrăgitul actor Cosma Braşoveanu, în 1971. Şapte ani mai târziu, ea a renunţat la avocatură şi a devenit scriitoare full time. Până în 1999, Rodica Ojog-Braşoveau a publicat 35 de romane, policier-detectivistice, istorice şi unul ştiinţifico-fantastic. Acestei moşteniri beletristice bogate i-a dedicat Editura „Nemira” o elegantă serie de autor, în fapt, o serie bestseller, din care sunt neapărat de amintit mari reuşite precum „Cianură pentru un surâs”, „Bună seara, Melania”, „320 de pisici negre”, „Telefonul din bikini” (romane poliţiste) şi „Logofătul de taină”, „Agentul secret al lui Altîn-Bey”, „Ochii jupâniţei” şi „Letopiseţul de argint” (romane istorice).

Cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu au avut în ultimele două decenii, fiecare, între trei şi cinci ediţii succesive, fapt ce atestă marea popularitate a scriitoarei printre cititorii genului şi, fireşte, un record de vânzări.

Iată că, recent, Editura „Nemira” a publicat în seria de „Opere alese. Rodica Ojog Braşoveanu”, în ediţia a III-a, romanul „Vulturul dincolo de cornul lunii”. Naraţiunea este plasată la începutul secolului al XVIII-lea în timpul domniei lui Costantin Brâncoveanu. Unul dintre personajele predilecte ale romancierei, Radu Andronic, slujitor de taină al voievodului muntean, trebuie să-l prindă şi să-l deconspire pe cel mai vajnic spion al Imperiului Otoman, Trandafirul. Misiunea lui Andronic are şi o a doua parte, şi anume aceea de a se afla pe urmele unui cuplu de îndrăgostiţi fugari şi de a le descoperi misterul. Foarte bine documentat, fără să deranjeze însă cu multitudinea de date sau de amănunte în reconstituirea epocii, cu un stil când hâtru, când desprins parcă din ceremonioase pagini sadoveniene de gen, „Vulturul dincolo de cornul lunii” e un roman care mixează profesionist naraţiunea istorică, proza de aventură şi de spionaj. O reuşită la graniţa dintre genuri, cu un fundal exotic viu colorat, cu intrigă desprinsă din cronici şi bine împachetată în coordonate ficţionale nutrite de o fantezie bine temperată însă. Ce nu exclude teorii ale conspiraţiei valabile şi pentru începutul secolului al XVIII-lea, cu aproape aceeaşi intensitate cu care se încearcă astăzi descâlcirea lor.

„Spre marea mirare a stolnicului Cantacuzino, trimisul împăratului habsburgic era acel temut Carol Neurautter, missionarius castrensi. Şi, iar spre mirarea sfetnicului, solul nu veni în taină şi pe întunecime, după deprinderile Ordinului său, ci intră pe porţile cele mari ale palatului, la ceas însorit, în straiul neguros al iezuiţilor care cheamă privirile mai abitir decât o flamură roşie. Chipul, cu străvezimi de bolnav fără leac, avea în neclintirea sa ceva din ducă-se pe pustii şi părea alcătuit din gropniţe. Ochii săi rătăceau în găvane adânci, cercănate, obrajii se prăvăleau sub pomeţii osoşi cât nuca, iar din tâmplele scobite, şopteau oamenii, puteai bea apă.

Stolnicul îl cunoştea din faima înfricoşătoare care străbătuse Evropa, ba şi chipul i-l văzuse zugrăvit pe o miniatură vieneză, dar, dinaintea ochilor, făptura vie, acuma i se înfăţişa. Îl ştia primejdios însă acum, cunoscându-l, înţelese că faima pe cât de cumplită a iezuitului era mai prejos de şarpele din om şi că dovada machiaverlâcurilor mari o tăinuise cu iscuseală, despre acestea abia având să se vorbească peste ani. Istoria, obişnuia să spună Cantacuzinul, nu se scrie pentru cei e o trăiesc, ci pentru viitorime. Adevărul despre minciuna de azi se desluşeşte mâine…”

„Faţa verde”

Recent a apărut, în buna traducere a lui Daniel Bichiş, romanul „Faţa verde” al clasicului austriac Gustav Meyrink (1868, Viena – 1932, Starnberg), un autor pasionat de ştiinţele oculte şi de parapsihologie, fiul nelegitim al unui baron şi al unei actriţe de la curtea Bavariei. După peregrinări la Hamburg şi după 20 de ani de existenţă la Praga, când, la 24 de ani, se pregătea să se sinucidă, viaţa lui a suportat o schimbare majoră. Cineva i-a lăsat la uşă o cărticică având titlul „Viaţa după moarte”. După lectură, Gustav Meyrink a început să se intereseze de ocultism, să studieze teosofia, sofiologia creştină, mistica orientală şi kabala. Scriitorul a fost membru al celebului „Hermetic Order of the Golden Dawn” de la Londra. În 1915, a debutat cu romanul „Golem”, tradus şi în limba română, care până astăzi a avut opt adaptări cinematografice de mare succes. E un clasic al genului, reeditat în România, în 2007, la Editura „Nemira”, casă editorială care a mai publicat „Faţa verde şi „Îngerul de la ferestra dinspre apus”, alte romane de mare succes semnate de Gustav Meyrink.

Proza acestui scriitor austriac de profundă originalitate explorează „ţinuturile ascunse” ale minţii omeneşti. Într-o perioadă în care, după traumele suportate de omenire în timpul Primului Război Mondial (despre care s-a crezut, ingenuu, că ar fi şi ultimul), se aşteaptă ca viaţa să revină la matca tihnită. Avântul schimbării se simte din plin, în viziunea romancierului, la Amsterdam. Un loc propice pentru cei ce îşi doresc iluminarea sau măcar iniţierea în ocultism şi pentru care acest oraş e un centru fabulos, plin de iluzionişti, de şamani africani şi de kabalişti. Între ei se remarcă Faţa verde, un personaj emblematic, un pandant al celebrului Golem, de la care pleacă intriga insolită a romanului ce-i poartă numele. Prin acest personaj şi prin aventurile interioare pe care le oferă celor aflaţi în preajma sa, Gustav Meyrink e un precursor al unei literaturi de gen care astăzi câştigă din ce în ce mai mulţi fani şi aduce în prim-planul business-ului editorial autori cu vânzări fabuloase.

„Faţa verde”, o naraţiune polifonică, impregnată de aventuri esoterice şi de un ocultism convertit în ficţionalizare fără frontiere, este şi o carte remarcabil scrisă, în tradiţia de „fin de siècle” a literaturii austriaco-germane.

„În suflet i se strecură îndoiala în legătură cu ce spusese cu o zi înainte despre Calea Slăbiciunii şi a aşteptării lui Mesia.

Trăise mereu înconjurat de un lux de care nu profitase nicicând, în singurătate, departe de oameni, studiind. I se părea acum că trecuse astfel pe lângă o mulţime de alte lucruri şi că îi scăpase tocmai esenţialul.

Oare chiar sperase din toată inima în venirea lui Mesia, aşa cum sperase acest biet evreu rus în cea a lui Ilie? Nu, îşi imaginase doar că speră şi ajunese la ideea că speranţa e necesară pentru trezirea vieţii sale interioare pe calea lecturilor. Şi iată că avea acum în faţă, în carne şi oase, un om care împlinise efectiv această aspiraţie, în vreme ce el, Sephardi, marele savant, nu putea decât să-şi spună «Nu mi-aş chimba locul cu al lui!».

Profund umilit, îşi propuse ca la următoare întâlnire cu Hauberrisser, Eva şi baronul Pfeill, să le spună că de fapt nu ştie nimic, că trebuie doar să subscrie la ce-i împărtăşea din propriile lui experineţe spirituale un evreu, negustor de băuturi spirtoase, care nu mai era stăpân pe simţurile lui: «Aceste lucruri nu se înţeleg cu mintea!».”

„Sânge spaniol”

Fondator recunoscut al romanului poliţist modern american, Raymond Chandler a impus în literatura de gen personajul Philip Marlowe, care a devenit, împreună cu Sam Spade, protgonistul cărţilor lui Dashiell Hammett, prototipul detectivului particular. Fie că este vorba despre naraţiuni de mai mare întindere sau de povestiri, acest personaj e sinonim cu descâlcirea misterelor din high life sau din lumea afacerilor oneroase, plină de mafioţi şi de gangsteri care-şi acoperă adevărata faţă şi adevăratele intenţii cu o spoială de onorabilitate. Aceste însuşiri sunt detectabile şi în volumul „Sânge spaniol”, care reuneşte şase proze scurte, unele dintre ele, precum „Peştişorii aurii” sau „Cortina”, ecranizate cu mare succes. Pe nisipurile mişcătoare între ceea ce pare a fi şi ceea ce este, în realitate, societatea americană, investigată mai ales în puncte nevralgice cum sunt clubul, reşedinţele somptuoase, întruniri politice, lumea boxului şi a pariurilor, Philip Marlowe se mişcă dezinvolt, cu doza de cinism caracteristică şi cu scurte reflecţii considerate veritabile aforisme de către degustătorii genului şi face faţă cu brio unor spectaculoase schimbări de situaţii. El este şi un „raisonneur” al acestei lumi pe care uneori o priveşte detaşat, ca din avion, iar alteori chiar de la firul ierbii, nedispus să o judece şi mefient faţă de orice posibilitate de schimbare în bine. Amintita detaşare e pentru Philip Marlowe ceea ce sunt „micile celule cenuşii” ale confratelui său european Hercule Poirot. Detectivul nu se miră de nimic, iar investigaţiile sale, e adevărat mai animate în regimul folosirii armelor decât acelea ale personajului Agathei Christie, sunt totuşi la distanţă serioasă de vârtejul aventurier al literaturii poliţiste de astăzi. Ceea ce nu înseamnă că Philip Marlowe şi anchetele sale ar fi „cazuri” datate. Atractivitatea, ba chiar metafizica sa după unii exegeţi recuceresc noi teritorii şi noi fani şi în prezent.

„Targo a pornit să traverseze încăperea. Conant l-a privit cu coada ochiului şi nu s-a clintit. Targo a trecut pe lângă el, aproape atingându-l. Lui Conant nu i s-a clintit nici măcar un muşchi. Faţa lui masivă era lipsită de expresie, ochii lui se îngustaseră, sclipind palid sub pleoapele grele.

Nu mişca nimeni, cu excepţia lui Targo. Apoi Courtway a ridicat pistolul, degetul i s-a albit pe trăgaci, iar arma a bubuit.

Carmady a făcut extrem de rapid câţiva paşi şi s-a postat în faţa lui Jean Adrian, între ea şi restul celor aflaţi în încăpere. Targo şi-a privit mâinile. Chipul i s-a schimonosit într-un zâmbet prostesc. S-a aşezat pe jos, presându-şi pieptul cu ambele mâini.

Courtway a ridiat din nou arma, dar acum Conant a reacţionat. Lugerul s-a înălţat şi a scăpărat de două ori. Din mâna lui Courtway a început să curgă sânge. Pistolul său a căzut în spatele biroului. Trupul său deşirat a părut că se năpusteşte după pisol. S-a îndoit până când deasupra biroului nu i-au mai rămas decât umerii”.

„Silozul”

Apărut în 2011 în Statele Unite, romanul „Silozul” s-a bucurat imediat de o receptare entuziastă care l-a făcut pe autor, Hugh Howey (născut în 1975), să continue să scrie o serie de povestiri din acelaşi univers. Considerat bestseller internaţional şi comparat cu seria „Jocurile foamei”, „Silozul” e o mostră originală de hard SF, ale cărei drepturi de ecranizare au fost achiziţionate de „20th Century Fox”. Pe lângă temeinice cunoştinţe ştiinţifico-tehnice şi o impresionantă capacitate de a ficţionaliza întâmplări reale, scriitorul american îşi impresionează cititorii şi printr-o bogată experienţă de viaţă care se converteşte în SF. Înainte să devină scriitor profesionist, Hugh Howey a avut mai multe profesii, printre care şi acelea de librar şi de căpitan de iaht.

„Silozul” este o povestire post apocaliptică de tip fagure, adică înglobează scurte capitole cu întâmplări din mai multe spaţii carcerale, denumite silozuri, şi purtând fiecare câte o cifră. Astfel că naraţiunea se poate multiplica în eşantioane numeroase din care se recompune întregul, dar şi fiecare eşantion e unul de sine stătător. De altfel, scriitorul le promite fanilor că va continua multă vreme să le livreze întâmplări inedite şi insolite din subteran. Dar „Silozul” este în acelaşi timp şi o distopie. Cronica unei lumi închise în sine, care nu comunică în niciun fel cu exteriorul văzut printr-un ecran. O lume terifiantă prin linearitatea ei, prin felul în care i se înăbuşe orice încercare de a ieşi din subsoluri, în consens cu cele mai negre „veşti” venite dintr-un aşa-zis viitor care urmează Apocalipsei şi care face ravagii mai ales în producţii cinematografice de gen. Pe lângă recuzita deja cunoscută, Hugh Howey are marele merit de a crea personaje credibile şi de mare forţă, precum Holston, Juliette, Lukas sau Sol, care concurează cu brio personajele remarcabile din seria „Jocurile foamei”. O altă apropiere de această capodoperă, este şi faptul că autoul „Silozului” ştie să exploateze inteligent şi eficace virtuţile serializării în SF, fapt atestat şi de „The Bern Saga”, mai noua carte care i-a consolidat poziţia de lider hard SF.

„Dar Lukas putea să aştepte. Lukas era încuiat şi în siguranţă. Avea tot timpul din lume să-l sune. Se îndreptă, în schimb, către laboratorul de costume, îşi târşâi paşii către uneltele de pe perete, fără să îndrăznească să-şi privească patul. O singură privire în direcţia lui şi nu s-ar mai fi trezit decât a doua zi. Indiferent ce zi ar fi fost. Înşfăcă un cleşte gură-de-lup şi se pregăti să iasă, dar se întoarse şi după un ciocan mic. Uneltele erau grele, însă se simţea bine cu ele în mâini, cu câte una în fiecare mână, trăgându-i braţele în jos, întinzându-i muşchii şi legând-o de podea, echilibrând-o. La capătul coridorului împinse cu umărul în uşa grea a sălii serverului… Străbătu coridorul, trecu de micul birou. Acolo era o cuşcă de oţel cu o staţie radio, una mare. Îşi aduse aminte de zilele în care fusese şerif. Avea în biroul ei o astfel de staţie folosită ca să ia legătura cu Marnes când se afla în patrulare, şi cu ajutorii de şerif, Hank şi Marsh. Însă aceea era diferită. Îşi amintea ce-i spusese la un moment dat Lukas despre interceptare, despre dorinţa lui de a vorbi cu ea de jos, unde stîtea mai confortabil. Se referea la acea staţie radio”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.