Doi ani de dispreț și nepăsare

Au trecut doi ani de dispreț și nepăsare. Era vineri. Eu veneam spre București și el mergea cu coloana spre Sibiu. Începuse deja weekendul său prezidențial, în care și vinerea și lunea sunt întotdeauna zile aproape moarte. Ne-am întîlnit pe la amiază, pe pantele de după Pîrîul Rece. El cu alai și girofaruri, eu cu frica de viteji care taie curbele. El cobora spre Rîșnov, tolănit ca un pașă între perini. Eu, ca amărîtul, la volan, împins spre marginea asfaltului, mai-mai să încalec buza neamenajată a șanțului. El, cu dorul de Sibiu în minte și în suflet, eu, pur și simplu, pe drum spre casă, parcă blestemat să mă intersectez cu el la fiecare întoarcere la nevastă. Seara, cînd mă chinuiam să adorm, am auzit primele breaking news-uri de la Colectiv. A doua zi, președintele s-a întors în Capitală. A devenit activ. Pe neașteptate, s-a metamorfozat. S-a arătat a fi un om dinamic, preocupat, îngrijorat. Parcă ar fi sărit dintr-un somn prelung. Cîteva zile s-a mișcat ca predecesorul său. El era „jucătorul Iohannis“. A ieșit în stradă, a dat un brînci simbolic guvernului Ponta. Și premierul tupeului total, cel cu ieșiri de adolescent rebel, a înțeles. Probabil cineva i-a spus sau i-a explicat. A demisionat, lăsînd loc „guvernului meu“. Catastrofa de guvern tehnocrat, de nuli, acoperiți și servanți, n-a deranjat cu nimic. N-a lămurit nimic. Nimeni n-a săpat la originea tragediei. A lăsat cauzele așa cum apăreau pentru toți. Nepăsarea, neglijența și nesimțirea funcționarului român. „Merge și așa“ a devenit plapuma cea mai groasă trasă peste toată tragedia de la Colectiv.

Au trecut doi ani de la o tragedie care a avut forța unei bombe. A fost o dramă națională cu forța unei radiografii mărite, clare și violente a societății românești. Și care n-a schimbat nimic. Sute și mii de instituții conduse de sute și mii de pietoni. Zeci și sute și mii de locuri periculoase, ca niște curse de șoareci. Guverne la indigo cu Piedone și cu Onțanu. Cu populația supraviețuind mereu din toate amenințările. Cei din clădiri periculoase nu fac decît să imite situația conducătorilor auto de pe șosele. Pericolul de la volan este egal cu cel din restaurant sau cu cel din blocul neconsolidat. Uneori pericolul de pe scaunul de conducător de instituție devine egal cu cel al minerului fără loc de refugiu. România europeană și noneuropeană în egală măsură. Zeci și sute și mii de prevederi legale ignorate. Sau păcălite. Sau interpretate de la caz la caz. După cine citește și pe cine privește. Cîrpeli de sărăcie, super-grosolane și subtile plase de corupție, prostie și nepăsare. Spitale periculoase și la structura de rezistență și la capacitatea de a trata un bolnav.

Ce-am cîștigat în acești doi ani? Ce consecințe importante a provocat tragedia de la Colectiv? Ce campanii a declanșat și a susținut președintele? Parcă vorbeam despre „altfel de politică“. Despre altfel de atitudine față de toate. Cu ce ne-am ales? Cu o opoziție care combate cu pătura în cap. Cu un guvern tehnocrat șters, de-a dreptul stupid, care a avut grijă să îngroape obligația contractelor offset pentru armament. Cu vizite fără rost. Cu o decimare lentă, metodică, a puterii PSD. Cu prima creștere economică spectaculoasă generată de confuzia guvernelor Cioloș, Grindeanu, Tudose. Cu dezvăluirea mizeriei din spatele SRI, cu abuzurile DNA, cu sforile politice ale Binomului.

România a dormit doi ani împreună cu președintele Iohannis și a reușit o performanță ca un miracol. Cu trei guverne împiedicate, fără cap, fără idei, cu miniștri perfecți în mediocritatea lor și cu un președinte dormind chiar și în cursele sale dus-întors spre Sibiu, România a obținut una dintre cele mai mari creșteri economice din Europa.

Editorialul complet în ziarul Cotidianul de marţi versiunea tipărită – disponibilă la toate chioşcurile – sau varianta digitală.