Expoziţia „Vincent van Gogh/ Antonin Artaud. Sinucigaşul societăţii” poate fi vizitată până în 6 iulie la Muzeul Orsay.
Sensibil la geniul şi la destinul frământat al lui Van Gogh, Antonin Artaud i-a luat apărarea în 1947 în lucrarea „Van Gogh, sinucigaşul societăţii”. Muzeul reuneşte în această expoziţie lucrările celor doi creatori, peste 40 de picturi, o selecţie de desene şi de scrisori ale lui Van Gogh şi o serie de lucrări de grafică ale poetului-desenator.
Sprijinindu-se pe analiza şi pe expresiile lui Artaud, expoziţie propune un parcurs inedit, operele fiind regrupate potrivit desemnărilor poetului, într-o scenografie de o rară sobrietate.
Expoziţia de la Muzeul Orsay reuneşte doi giganţi ai suferinţei, textele şi desenele lui Artaud devenind un ecou al tablourilor lui Van Gogh.
Antonin Artaud, portret de Man Ray
„Se întâmplă ca un mare scriitor, un poet, întâlnindu-se cu opera unui pictor, să reuşească să arunce asupra ei lumini uimitoare nu explicând-o, ci pentru că îi permite celuilalt să se cunoască mai bine şi să exalte astfel un adevăr care îi luminează şi îi omagiază pe amândoi”, scrie criticul Manuel Jover.
Antonin Artaud (1896-1948), recunoscând în destinul uman şi artistic al lui Van Gogh (1853-1890) reflexul propriului destin, a scris această carte uluitoare. Expoziţia abordează opera pictorului prin viziunea poetului şi confruntă desenele scriitorului cu universul lui Van Gogh, arătând afinităţile, dincolo de cuvinte, dintre cei doi artişti.
Vincent van Gogh, Drum de ţară în Provence, noaptea
Încă din copilărie Artaud a fost marcat de durere. Neîncetate migrene şi tulburări nervoase, sedative şi tratamente psihiatrice l-au însoţit toată viaţa, marcând relaţia lui cu lumea. Creaţia lui poetică este caracterizată de un sentiment de disociere a întregii sale fiinţe, legată parţial de durere.
Născut la Marsilia, Antonin Artaud s-a instalat în 1920 la Paris, unde s-a îndreptat către teatru şi a devenit actor, lucrând cu Lugné-Poë, Charles Dullin şi apoi Pitoëff înainte de a-şi fonda, în 1927, propriul teatru, „Alfred Jarry”, în care şi-a experimentat concepţia despre „Teatrul cruzimii”, susţinută teoretic de manifestul cu acelaşi titlu. Artaud actor, spunea Simone Breton în 1924, era „frumos ca un val, emoţionant ca o catastrofă”. El a jucat în 20 de filme, mai ales ale regizorilor Abel Gance şi Carl Dreyer, iar apariţiile sale au fost de neuitat. Părea că radiază din interior, grandios, înfricoşător. În prima jumătate a anilor ’20 a fost alături de grupul suprarealiştilor şi a publicat de mai multe ori în revistele lor, dar curând a devenit vizibilă incompatibilitatea profundă dintre ei. „Ceea ce mă separă de suprarealişti este faptul că ei iubesc viaţa tot atât de mult pe cât o dispreţuiesc eu”, declara el. Refuzând să adere la partidul comunist francez, Artaud a rupt relaţiile cu André Breton.
Camera artistului la Arles
Destinul lui Antonin Artaud a început să coboare în 1937 când, revenind în delir de la Dubin, a fost arestat şi internat în diverse spitale psihiatrice, printre care şi cel din Rodez, începând din 1943. Acolo a suferit peste 58 de şocuri electrice, până în ianuarie 1945. Când prietenii săi, Arthur Adamov, Jean Dubuffet, Jean Paulhan, au reuşit să-l scoată de acolo, în mai 1946, era un om distrus. Fotografiile din acea perioadă mărturisesc teribila degradare fizică.
Destine încrucişate
Fotoliul lui Gauguin
La câteva luni după ieşirea lui din azilul de la Rodez, s-a deschis la „Orangerie” de la Palatul Tuilleries din Paris o Retrospectivă Van Gogh. Galeristul Pierre Loeb i-a propus poetului să scrie o carte despre pictorul din Anvers. Nu fuseseră ei, amândoi, consideraţi nebuni şi internaţi? Altă coincidenţă tulburătoare: Artaud fusese primit atunci la clinica din Ivry-sur-Seine, beneficiind de un regim de semi libertate şi dispunând de două camere, una pentru a dormi şi una pentru a lucra. Exact aşa cum se întâmplase şi cu Van Gogh la azilul din Saint-Rémy-en-Provence, în 1889-1890.
Van Gogh, Colţ de azil şi grădina de la Saint-Remy
Poetul nu era totuşi înclinat să se intereseze de Van Gogh. Publicarea în presă a unui articol al psihiatrului François-Joachim Beer, ce prezenta un tablou clinic al nebuniei pictorului, a produs scânteia. Artaud a fost încercat de o furie violentă. A vizitat imediat expoziţia, a rugat-o pe Pauline Thévenine să-i citească scrisorile lui Van Gogh către fratele său Theo şi s-a lansat în scrierea unui text al cărui miez esenţial a fost redactat în două după-amiezi. „Van Gogh, sinucigaşul societăţii” a fost cântecul de lebădă al poetului, care avea să moară după câteva luni din cauza unui cancer descoperit prea târziu.
Portretul Doctorului Gachet
Textul începe cu un rechizitoriu împotriva psihiatrilor prezentaţi ca un instrument de represiune socială, „destinat să dreseze indivizii rebeli, mai ales artiştii”. Astfel, „o societate tarată a inventat psihiatria pentru a se apăra de investigaţiile câtorva conştiinţe lucide superioare ale căror capacităţi de divinaţie o jenau”.
Van Gogh a fost internat şi considerat nebun, dar el nu era nebun, susţine Artaud, şi principalul vinovat de moartea sa nu este altul decât medicul şi protectorul său, doctorul Gachet.
Antonin Artaud, Teatrul cruzimii
Dar marele interes al textului constă mai ales în modul în care autorul se apropie de arta lui Van Gogh nu pentru a o descrie, declarând zadarnică orice încercare de descriere a ei după cea, excepţională, pe care pictorul însuşi a făcut-o în scrisorile sale, ci pentru „a o scrie”, în felul apocaliptic, incatatoriu şi exploziv care îi era propriu, folosind explozii de cuvinte şi imagini adesea formidabile.
„Defileuri giratorii constelate de tufe de plante carmin, drumuri săpate surmontate de o stâncă, sori violeţi învârtindu-se peste câmpurile de grâu de aur pur…”
Să depăşeşti pictura
Antonin Artaud, Autoportret
Tonul incantatoriu nu exclude însă analiza. Artaud defineşte foarte bine personalitatea artistică a pictorului. Spre deosebire de Gauguin, care voia să înalţe realitatea la nivelul mitului, Van Gogh „deduce” mitul din cea mai umilă realitate. El este în acelaşi timp „cel mai adevărat pictor dintre pictori”, pentru că recurge numai la mijloacele picturii, fără referinţe exterioare ei, cum ar fi istoria, poveştile, anecdota, literatura, şi singurul care „a depăşit la modul absolut pictura, act inert de reprezentare a naturii” pentru „a face să izbucnească o forţă învârtejită, un element smuls din adâncul inimii”.
El se mulţumeşte cu motivul simplu, cu figurile umile şi totuşi nimeni nu este mai puţin supus decât el imitaţiei motivelor aparente, pentru că „a reuşit să inducă pasiune naturii şi obiectelor…”. Van Gogh pictează lucrurile „ca şi cum ele s-ar afla în plină convulsie”. Peisajul, mai ales, este plin de această „pasiune” a lui Van Gogh. „Peisajele îşi arată carnea ostilă, furia denivelărilor lor spintecate”. Artaud este fascinat mai ales de „Câmp de grâu cu corbi” care se presupune că este ultimul tablou al pictorului înainte de sinucidere, în care el descrie „pământul, această rufă murdară, năclăită de vin şi de sânge”, „corbii cu aripile în negrul lustruit al trufelor”. Când pictează obiecte, Van Gogh exaltă culoarea plebee a lucrurilor, dar atât de just, cu atâta dragoste pentru adevăr, încât nu există piatră preţioasă care să poată atinge raritatea ei”.
Pădure de pini la apus
Totul în pictura lui Van Gogh este format din curbe însufleţite, care se întretaie, creând un unic şi vertiginos vârtej luminat de „bombe atomice”.
Printre figuri şi portrete, poetul este bântuit de figura lui Van Gogh. Figură pe care poetul o însângerează: „Văd, în momentul în care scriu aceste rânduri, figura de un roşu sângeriu a pictorului venind către mine, într-un lan de floarea-soarelui…”.
Van Gogh, Autoportret cu paleta
„Autoportretele” artistului sunt scrutări neliniştite, reflexe ale unei căutări disperate, martori ai diviziunii unui om între două infinituri şi încercarea eroică de a le rezista şi de a le fixa pe pânză. Că o asemenea încercare este epuizantă şi poate conduce pe oricine în pragul nebuniei este evident. Că aceasta nu uşurează viaţa în societate pare normal. Că societatea se apără împotriva revelaţiilor care ar putea-o incendia este de înţeles. Că vizionarii şi profeţii sfârşesc rău pare a fi în ordinea lucrurilor.
