Universitatea Politehnică din Bucureşti i-a acordat lui Emil Constantinescu primul titlu de Doctor Honoris Causa. Primul din ţara noastră, pentru că fostul preşedinte al României a fost onorat de nenumărate universităţi din toată lumea. Decernarea s-a petrecut ieri, în sala de festivităţi a Universităţii, în prezenţa unei elite academice şi cu foarte puţină zarvă. Au fost de faţă somităţi ale celor două celebre şcoli superioare din România, uneori atât de rivale, preşedintele Academiei Române, decani şi câţiva colaboratori ai profesorului Emil Constantinescu. A lipsit cu desăvârşire lumea jurnalelor de ştiri. Şi nu din întâmplare! Viziunea lui Emil Constantinescu despre elitele româneşti nu se potriveşte în nici un fel cu firmamentul zgomotos al României de azi.
Discreţia cu care Emil Constantinescu a traversat perioada post-Cotroceni merită mai multă atenţie. Ea a fost marcată şi de câteva volume menite a întregi decontul unei perioade pline de diversiuni. Adevărul este că profesorul Constantinescu poartă cu el o anume tristeţe. Ea vine din nedreptatea unor judecăţi prefabricate încă din timpul mandatului său. Adevărul este că între intelectualul de ţinută universitară Emil Constantinescu şi preşedintele contestat în timpul exerciţiului de putere este o enormă diferenţă. Ea vine în primul rând de la nenumărate diversiuni puse la cale pentru a neutraliza tot felul de iniţiative, proiecte şi încercări de schimbare. Într-un anume fel, securitatea şi structurile statului comunist au izbutit să împingă în derizoriu eforturile unui intelectual care, astăzi, după atâţia ani, îşi dovedeşte buna credinţă şi loialitatea faţă de România. Discursul de ieri al preşedintelui Constantinescu s-a intitulat „Ieşirea din Labirint”. Chiar merită citit pentru că el poate fi baza unui program de reconstrucţie intelectuală, culturală şi morală a României.
Ascultându-l pe fostul preşedinte al României în încercarea sa de a contura un proiect de viitor, am început să am sentimentul apăsător provocat de greşelile pe care le-am făcut în diverse articole scrise despre Dânsul.
Rolul său de preşdinte al României încă suferă nuanţări şi corecţii. Un lucru începe însă să-mi fie destul de clar. În plină tranziţie, România a fost condusă de un om cu mai puţină experienţă politică. Poate pe măsura societăţii din acea vreme. Dar dincolo de vise, gafe, naivităţi şi mari izbânzi, între 1996 şi 2000 România a avut la Cotroceni o conştiinţă.
Dimensiunea aceasta se vede acum mai limpede ca niciodată!
