E prea târziu

„Instinctul animalic, care îl apărase şi până atunci, îl readuse la viaţă. Îl făcea să învingă orice…” Citim aceste rânduri într-o carte şi trăim cu eroul clipele de revenire, ne bucurăm pentru el, şi cu inteligenţa noastră de oameni superiori înţelegem că instincul primar, ascuns în erou, oricât de evoluat ar fi, este acel instinct de animal, pe care aici îl apreciem, îl ridicăm în slăvi.

Ce facem noi ca oameni inteligenţi când întâlnim în stare pură instinctul animalic de apărare al vieţii în stradă? Nu numai că nu-l apreciem, dar îl şi condamnăm. Ce vină au fiintele mai puţin inteligente decât noi, „oamenii raţionali”, că îşi apară viaţa şi specia aşa cum le-a fost lăsat? Ce vină au că sunt în stradă? Cine e responsabil pentru că au ajuns acolo? Noi, raţionalii nepăsători, mediocrii, atât de spălaţi pe creier de propriile noastre dorinţe de înavuţire încât nu mai avem simţuri să apreciem viaţa, frumuseţea ei, dată nouă în dar prin joaca unui căţelandru, prin imaginea unei căţele alăptând, prin nechezatul unui cal deşeuat, prin deschiderea unei flori, prin scâncetul unui copac în bătaia vântului, prin torsul unei pisici, prin piuitul unui pui de vrabie… De ce îi ignorăm? De ce îi omorâm? De ce, dacă nu-i putem iubi, îi urâm şi facem orice pentru a-i distruge în loc să-i lăsăm măcar în grija celor care îi iubesc?

Cel care ia atitudine face parte din specia pe cale de dispariţie.

Specia câinelui de Bucureşti e una aparte. Seamănă cu adolescentul răzvrătit care e prea deştept să se lase prostit şi prea avântat ca să nu scape frâiele. Nu iubim acest adolescent pentru că ştie prea multe, nu se supune mediei, poate fi altfel, se descurcă şi când credem că a eşuat, ia atitudine şi are propriile convingeri.

Societatea şi familia vor să îl anihileze, îi fac program la psiholog, îl ţin timpul ocupat în cursuri de la care nu va avea nimic de învăţat, îi încarcerează mintea şi spiritul obligându-l să facă ceea ce vrea societatea, silindu-l la un studiu inutil, la un serviciu care-l îndobitoceşte, făcând din el până la urmă un ins în mulţime, un nimeni. Cu el seamănă câinele de oraş. Nu are stăpân deci nu ştie să se supună. Ştie sa traverseze pe culoarea verde, să-şi procure hrana chiar daca nimeni nu-i aprinde becul de două ori pe zi, ştie cine e bun şi cine e rău, e mai dresat decât dacă ar fi mers ani de zile la şcoală. Ştie să găsească sub dărâmături pe cel care i-a oferit o mângăiere, ştie cine îi sunt duşmanii şi stie cât de departe să se ţină de răuvoitori.

Şi noi, societatea, ce facem? Îl pedepsim pentru că e prea deştept, îl dăm cu bâta în cap sau îl electrocutăm prin programul primăriei cu buget mare. În timpul ăsta el ne arată inteligenţa sa şi demonstrează prin instinctul de apărare al speciei că nu se lasă şi creşte numărul de pui la naştere. Omorâm azi 50, azi fată 5 căţele câte 12 pui. Nu-i nici o brânză crima asta gratuită care oferă doar plăcere alienaţilor angajaţi din banii noştri şi conturi mari în bănci hoţilor coordonatori de bugete. De ce nu suntem în stare să-i acceptăm aşa cum sunt, de ce nu alegem răul cel mai mic, adică oprirea controlată a înmulţirii prin programe gratuite oferite de asociaţii, de ce nu ne bucurăm de iubirea lor necondiţionata pe care ne-o oferă în fiecare minut, de ce nu apreciem miile de sfaturi de comportament prin care ne învaţă lucrurile esenţiale despre viaţă?

Pentru că suntem mult mai slabi decât ei, pentru că suntem mult prea jos pe scara umanităţii şi a spiritualităţii, le suntem inferiori, dar fiind mai multi şi având arme, putem omorî. Suntem demni de o catastrofă. Nu le mai plângeţi de milă celor năpăstuiţi, întrebaţi-i dacă au avut grijă de animale sau dacă au făcut rău unui animal, răspunsul va fi „n-au avut grijă şi au făcut rău” şi atunci nu mai trebuie să ne mirăm că păţim ce păţim.

Ne merităm soarta de specie inferioară pentru că nu facem nimic să ieşim din pâcla asta a minţii noastre. Stăm cu ochii în televizor şi acceptăm orice informaţie oricât de mincinoasă, apoi bârfim la uşa blocului şi aşteptăm ca alţii să facă ceva. Care alţii? Toţi sunt în aşteptare. Legile acestei ţări au termene de aşteptare infinite. Cazurile cu adevărat importante se soluţionează cu moartea celui care a avut curajul să ia atitudine să întreprindă ceva. Omorârea fiinţelor nevinovate va atrage distrugerea noastr ca specie. Moartea celor inteligenţi dintre noi e din păcate în zadar, nimeni nu învaţă nimic. E prea târziu să vă spun luaţi atitudine, nu mai staţi cu mâinile în sân. E prea târziu.