De mulți ani buni, când vine luna septembrie știu că am câteva bucurii. Sunt bucurii în sensul bergsonian al termenului, adică nu simple satisfacții psihologice. Căci, sigur, a te gândi că o persoană dragă s-a născut în prima lună a toamnei, când vara nu s-a dat cu totul bătută, este o bucurie deplină: realizezi brusc că viața acelei ființe are și un sens moral, destinal, nu numai pentru că ea există, ci pentru că propria ta viață ar fi altcumva fără ea. Mai mult: în cazuri speciale ai și convingerea că viața multora care cred în cultură și au dorit să fie modelați de idei și opere ar fi fost diferită fără întâlnirea cu asemenea ființe, inevitabil rare. Dintre aceste persoane, astăzi o să o amintesc pe Ecaterina Oproiu, care a venit pe lume într-un septembrie și, după cum aflăm din cele trei volume de Jurnal publicate în ultimii ani, datorează enorm părinților și bunicilor pentru alcătuirea morală a sufletului său. Înainte de toate, cinstea și dârzenia ca trăsături ale valorilor de libertate și demnitate a persoanei.
Oricine vrea să înțeleagă atitudinile și convingerile manifestate de Ecaterina Oproiu, dar și conținutul operei sale deopotriva, va fi uimit să constate că niciodată nu a renunțat la apărarea valorilor fundamentale, cele care definesc indestructibilitatea condiției umane pe pământ: să fii liber, să fii demn, să crezi în egalitatea morală a tuturor ființelor umane, să fii solidar cu toți cei nedreptățiți și umiliți. De unde a învățat Ecaterina Oproiu să fie așa și nu altfel ? Onestă în chip deplin, singură mărturisește că datorează mult, foarte mult, părinților și bunicilor și multor cunoscuți, profesori, prieteni pe care i-a întâlnit în ocaziile vieții. Nu o să enumăr personalitățile culturii române pe care le-a cunoscut direct pentru că, aproape sigur, cei ce vor citi aceste rânduri au parcurs deja filele volumelor Jurnalului său. Acolo vor regăsi, de altfel, nu numai admirabile portrete cum sunt cele ale lui Liviu Ciulei, Radu Cosașu, Iorgu Iordan, Marin Sorescu, Ion Popescu-Gopo, Octavian Paler, Tita Chiper și Alexandru Ivasiuc, Elvira Godeanu, Florin Piersic, Ovid Crohmălniceanu, dar și radiografia ultimelor șapte decenii de istorie românească. Nu numai cea a cinematografiei autohtone, nu numai cea a Festivalurilor de la Cannes, transmise atât de competent și grațios ani la rând în timpul ”micii liberalizări „, ci și o istorie a climatului politic și social și din anii ’40 de sfârșit, și din anii ’50, și din anii ’60-’70, dar și din anii ’80 ai trecutului secol.
Ecaterina Oproiu a învățat în tot acest răstimp să fie recunoscătoare vieții pentru cât și câte a primit și să nu dea dovadă de hybrisul prea des întâlnit printre mulți intelectuali pentru care orgoliul și vanitatea lor sunt unitatea de măsură a tot și toate pe lumea aceasta. A spus în câteva ocazii că a avut noroc să fie salvată, când trebuia, cum trebuia și de către cine trebuia în momente dificile ale vieții. O asemenea întâlnire destinală este cea cu familia Niculae și Elena Bellu. Niculae Bellu era primul redactor responsabil al României Libere din 25 August 1944, unde foarte tânara Ecaterina Oproiu a fost jurnalistă, una rebelă pentru că liberă în gândire și în expresie. A înțeles că nimeni altcineva în acele vremuri maniheiste și ideologizate n-ar fi acceptat fără pedeapsă comportamentul său nonconformist. Mai mult, viitorul autor al „Eticii lui Kant” (1974) este cel care i-a marcat destinul într-un fel greu de imaginat dacă nu ținem seama de ce înseamnă, pur și simplu, grijă, ajutor, responsabilitate și autenticitate între oameni: dincolo de timp, dincolo de scuze, dincolo de împrejurări „ingrate”. Iată, printre altele, și pentru ce apare ca importantă luna septembrie în viata Ecaterinei Oproiu, o relatare semnificativă în acest context: „Voiam să-mi întind o capcană. Bellu a fost pentru mine întruchiparea zicalei <Ein Man, ein Wort>. Dacă demult se jura pe zei…, ei bine, eu nu voiam sa jur, ci să mă angajez în fața lui că în septembrie, moartă-coaptă, o să dau examen la Arhitectură. Mă angajam în fața celei mai înalte autorități morale, așa era Niculae Bellu pentru mine: soția lui, Elena, era produsul lui.”
În orice caz, pe mine nu mă poate mira nicidecum faptul că sunt urmări și mai evidente ale acestor întâlniri destinale. De pildă, piesa „Nu sunt Turnul Eiffel” a fost discutată în sufrageria familiei Bellu, iar „Cerul instelat deasupra noastră”, nu numai ca sintagmă, ci și ca semnificație trimite explicit, fără nici o îndoială, la celebra formula a lui Kant, „cerul înstelat deasupra noastră și legea morală din mine”, atât de îndrăgită de amândoi.
Mai este o temă importantă legată de întreaga viață a Ecaterinei Oproiu: cea a condiției femeii și a statutului feminității în lumea contemporană. Nu cred că cineva poate scrie o istorie a emancipării femeii în societatea românească, fără să țină seama de cărți precum:„3×8 plus infinitul, dialoguri despre condiția femeii”, (1975), „Interviu” (1976), „Un idol pentru fiecare” (1970), „Greta Garbo” (in colab., 1972), la care trebuie adăugate, desigur, „Nu sunt Turnul Eiffel”, „Cerul înstelat deasupra noastră”și „Parlez-moi d’amour”, sau „O cină romantică”. Deja, observ cu plăcere cum în teze de licență, master și doctorat numele său este citat tot mai mult și tot mai consistent de studenți și studente care văd o legătură substanțială între conținutul cărților sale, între atitudinile sale manifeste în spațiul public, și, mai ales, văd consecvența convingerilor sale pentru apărarea unui feminism ferm, dar și atent la drepturile și sensibilitățile legitime ale celeilalte jumătăți din umanitate. De mult timp aștept ca feministe precum Mihaela Miroiu, Aurora Liiceanu, Laura Grunberg, Daniela Frumușani, Romina Surugiu să integreze în studiile lor competente ideile Ecaterinei Oproiu. În beneficiul tuturor. Al cauzei feminismului și feminității, deopotrivă.
Când scriu aceste rânduri, afară-i un soare și o atmosferă de septembrie melancolic. Se potrivesc toate, parcă, unei meditații pe marginea temei: de ce despre intelectualii autohtoni cu adevărat valoroși se tace cu atâta încrâncenată putere dizolvantă? Se tace în toate formele tăcerii dintotdeauna. Ca neamintire a numelui lor. Mai ales când acest lucru s-ar cuveni. Ca uitare vinovată de a-i pomeni. Cu deosebire atunci când ceilalți nu știu că ei există, dar cel care uită, nu, deloc, din contra. Ca intenție, din păcate, de prea multe ori reușită, de a-i desființa printr-un gest ignobil, bine plasat în context, sugerând că ar fi pătați și plini de culpe care nici măcar nu mai trebuie discutate.
În ceea ce mă privește, sunt optimist: a sosit timpul ca memoria bună să prevaleze asupra impresiilor izvorâte doar din interese mărunte, omenești, prea de tot omenești. Despre cei cu adevărați valoroși nu se poate tăcea la nesfârșit. Mai ales când prin trecerea timpului se vede unitatea morală a unei vieți de intelectual. A unei vieți precum cea a Ecaterinei Oproiu.
Da, a fost o autoare deosebita care mi-a sădit mica și modesta mea pasiune pentru film iar mama mea îmi povestea că încă din școală, colega ei Catrinel era deștepta clasei. Îmi amintesc câteva din zisele ei de duh: decât un mic Priestley, mai bine un mare Andreescu ; despre Andy Cotizo Herescu – avem și noi alendelonul nostru ; despre football – un sport care solicită inteligența de la genunchi in jos. Copil fiind, eu îmi făceam lectiile cu televizorul Temp 2 pe masa și abia asteptam sa apară Cinema-ul ca să-i citesc articolele. Pe strada N. Titulescu, spre vechiul Pod Basarab, după intersecția cu Petru Maior, era o băcănie, cea mai mare din cartier, unde trotuarul se largea de azi i-am spune ca o mica parcare. PS: Când nu găseam ceva La Dorobanțu pe Grivița, bunica mă trimitea La Oproiu pe Titulescu, că acolo avea sigur !!!